Zilele acestea a apărut 𝗲𝗱𝗶𝘁̦𝗶𝗮 𝗮 𝟭7-𝗮, revăzută și adăugită, a celui mai cumpărat și folosit curs de germană din România, 𝐋𝐈𝐌𝐁𝐀 𝐆𝐄𝐑𝐌𝐀𝐍𝐀̆. 𝐒𝐈𝐌𝐏𝐋𝐔 𝐒̦𝐈 𝐄𝐅𝐈𝐂𝐈𝐄𝐍𝐓. Cartea, extinsă acum la 𝟰𝟬𝟬 𝗱𝗲 𝗽𝗮𝗴𝗶𝗻𝗶, prezintă pas cu pas, într-un 𝒍𝒊𝒎𝒃𝒂𝒋 𝒂𝒄𝒄𝒆𝒔𝒊𝒃𝒊𝒍 oricui, 𝒕𝒐𝒕 𝒄𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂 𝒊̂𝒏𝒗𝒂̆𝒕̦𝒂 𝒍𝒊𝒎𝒃𝒂 𝒈𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒂̆, de la 𝗿𝗲𝗴𝘂𝗹𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝗽𝗿𝗼𝗻𝘂𝗻𝘁̦𝗶𝗲, 𝗰𝗼𝗻𝗷𝘂𝗴𝗮𝗿𝗲 𝘀̦𝗶 𝗱𝗲𝗰𝗹𝗶𝗻𝗮𝗿𝗲, pînă la cele mai complexe fenomene de limbă, ca pasivul, condiționalul sau vorbirea indirectă.
𝑶𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒐𝒛𝒊𝒕̦𝒊𝒆 𝒔𝒄𝒓𝒊𝒔𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒈𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒂̆ 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒕𝒓𝒂𝒅𝒖𝒔𝒂̆ 𝒔̦𝒊 𝒊̂𝒏 𝒓𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒂̆. Cele 23 de lecții încep cu o parte de text și vocabular, disponibilă și în 𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂𝒕 𝒂𝒖𝒅𝒊𝒐 𝒑𝒓𝒊𝒏 𝒄𝒐𝒅 𝑸𝑹 𝒔𝒂𝒖 𝒍𝒊𝒏𝒌, pe telefon sau pe computer. Partea de teorie este explicată simplu și clar, pentru a putea fi înțeleasă și de către cei care nu au cunoștințe de gramatică nici măcar în limba română. Fiecare lecție are și exerciții, cu puncte numerotate individual, iar la sfîrșitul cărții există o Cheie a exercițiilor unde puteți verifica dacă le-ați rezolvat corect.
Sînt explicate în detaliu diferențele între română și germană, cum ar fi exprimarea deplasării și situării sau combinațiile speciale dintre anumite verbe și prepoziții.Cartea are multe 𝒕𝒂𝒃𝒆𝒍𝒆 𝒔̦𝒊 𝒔𝒊𝒏𝒕𝒆𝒛𝒆, 𝒍𝒊𝒔𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒗𝒆𝒓𝒃𝒆 𝒔̦𝒊 𝒂𝒅𝒗𝒆𝒓𝒃𝒆, 𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒊 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒇𝒊 𝒊𝒅𝒆𝒏𝒕𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂𝒕 𝒈𝒆𝒏𝒖𝒍 𝒔𝒖𝒃𝒔𝒕𝒂𝒏𝒕𝒊𝒗𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒊̂𝒏 𝒈𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒂̆, care diferă de multe ori față de limba română.
Noua ediție este într-un 𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂𝒕 𝒈𝒓𝒂𝒇𝒊𝒄 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒎𝒂𝒊 𝒅𝒊𝒏𝒂𝒎𝒊𝒄 𝒔̦𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒐𝒅𝒆𝒓𝒏 decît cele anterioare – pentru care îi mulțumesc omului și editorului minunat care este 𝗘𝗺𝗮 𝗦𝘁𝗼𝗹𝗲𝗿𝗶𝘂, care a desenat și o parte din noile ilustrații! – și un corp de literă mai prietenos, pentru o lectură plăcută și eficientă.𝐋𝐈𝐌𝐁𝐀 𝐆𝐄𝐑𝐌𝐀𝐍𝐀̆. 𝐒𝐈𝐌𝐏𝐋𝐔 𝐒̦𝐈 𝐄𝐅𝐈𝐂𝐈𝐄𝐍𝐓 poate fi cumpărată în majoritatea librăriilor din România, sau comandată la un preț avantajos la 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐏𝐨𝐥𝐢𝐫𝐨𝐦, eventual însoțită de culegerea de exerciții 𝐋𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐚̆. 𝐄𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐠𝐫𝐚𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐯𝐨𝐜𝐚𝐛𝐮𝐥𝐚𝐫 (200 de pagini).
În ultima jumătate de secol s-a conturat o nouă direcție literară, numită literatură ecologică, eco-literatură sau literatură pro-natura. Tot mai mulți poeți, prozatori și dramaturgi reflectă în operele lor, în mod sistematic sau ocazional, criza climatică, degradarea naturii, efectele nocive ale poluării și ale stilului de viață consumerist, pierderea biodiversității și antropizarea excesivă a majorității arealelor terestre, treptata alienare tehnologică a omului, care pare să se îndrepte spre o etapă istorică postumană. Această preocupare a unor scriitori pentru problemele de mediu este firească, literatura reflectând dintotdeauna problemele societății în care a apărut.
Tonul și mijloacele artistice ale noii literaturi diferă de la autor la autor, de la tonalități elegiace și nostalgice după o presupusă „epocă de aur”, în care omul trăia în armonie cu natura, la reflectări ironice, sarcastice ale vieții moderne, uneori duse până la absurd, la tonalități critice și militante sau la viziuni apocaliptice, distopice ori din registrul SF cu elemente uneori doar aparent ecologice.Eco-literatura aduce din nou împreună două concepte despărțite de o întreagă istorie culturală: omul și natura. Eco-literatura depășește antagonismul conceptual om-natură, respectiv cultură-natură. De fapt, atât „cultura“, cât și „natura“ sunt concepte condiționate cultural, în a căror configurare și evoluție literatura a avut mereu un rol esențial (GOODBODY, 1998, p. 25). Natura nu este percepută de om doar în mod empiric, pe calea simțurilor, ci în mod intermediat cultural, ca fiind străină sau chiar concurentă intereselor omului.
Literatura ecologică ar trebui să acopere prăpastia căscată în timp – în mod conceptual, dar și de facto, prin antropizarea mediului, pe de o parte, și prin tehnologizarea vieții umane, pe de altă parte – între om și natură. În literatura ecologică nu mai avem om vs. natură, ci om în natură, omul ca parte a naturii, ca o specie între specii, dotată desigur cu conștiință și responsabilitate, inclusiv față de natură. În textele eco-literare, natura nu mai este o temă tratată estetizant, un motiv literar, un obiect, mijloc sau pretext, ci chiar subiectul operei literare.
Literatura ecologică reflectă în mod critic relația omului cu natura, chiar dacă nu tematizează întotdeauna cauzele crizei ecologice. Ea poate viza o aducere în contact a sferei social-politice, a mediului și individului, devenind astfel vocea naturii, care e mută. (De altfel, silvicultorii români numesc chiar așa pădurea: „muta“, deoarece nu poate striga atunci când este tăiată.)
Desigur, nu orice text autointitulat ecologic sau care abundă în specii de plante și animale este eco-literatură. Pentru a discerne care texte pot fi considerate cu adevărat literatură ecologică, ecologistă sau pro-natura, trebuie să avem în vedere câteva criterii: de calitate, de subiect și de tratare autentică a acestuia.
Primul criteriu este desigur cel estetic, al calității și mijloacelor literare specifice, indispensabil în judecarea oricărui produs literar, indiferent dacă face parte din categoria „artei cu mesaj” sau a „artei pentru artă”, a literaturii angajate sau neangajate. Oricât de bune ar fi intențiile autorului, oricât de nobilă cauza pe care o susține, fără calitate estetică un text nu poate fi considerat literatură, ci cel mult opinie, manifest civic, program politic sau articol științific.
Eco-literatura se adresează emoțiilor sau rațiunii cititorului prin mijloacele literare specifice – selectarea și expunerea dramatică a unei situații, folosirea anumitor efecte retorice ca alegoria sau hiperbola – pentru a-i trezi acestuia interesul pentru cunoașterea stării reale a mediului și chiar pentru a-l face să acționeze în scopul protejării naturii.
Criticul literar Axel Goodbody consideră că „rolul literaturii ecologice nu este acela de a informa, ci, făcând uz de imaginație și forța cuvântului, de a impulsiona cititorii spre acțiune și de a le mobiliza energiile. În contrast cu analiza lucidă a științei și considerațiile pragmatice ale politicienilor, în textul literar se utilizează în mod obișnuit tehnici ca deformarea și exagerarea, ce au rolul de a-l impulsiona pe cititor să pornească în căutarea adevărului.” (GOODBODY, 1998, p. 21)
Un text eco-literar tratează aspecte ce țin de domeniul vast al ecologiei, definită ca fiind „știința echilibrului natural și a relațiilor dintre toate organismele, precum și dintre acestea și mediul lor”. Ernst Haeckel, cel care a folosit pentru prima oară termenul de „ecologie”, considera relațiile dintre organisme chiar mai importante decît influența mediului anorganic. (HAECKEL, 1866, p. 234-235) Prin urmare, eco-literatura vorbește despre starea ecosistemului sau a unei părți a acestuia, despre relațiile omului cu celelalte ființe și cu mediul în ansamblul său.
Un alt criteriu foarte important pentru încadrarea unui text în categoria eco-literaturii este autenticitatea. Pe de o parte autorul trebuie să își cunoască bine subiectul, ori prin studiu sau prin contact direct și profund cu realitatea descrisă, ori prin profesarea consistentă, asumată, a unei atitudini pro-natura. Pe de altă parte, problematica de mediu sau relația omului cu natura trebuie să fie principala temă tratată, să se bucure de interesul primordial al autorului în acel text. „Tragerea la subiect”, specularea unei noi nișe de interes literar, atenția pasageră sau superficială acordată unei teme serioase precum starea mediului, aplicarea arbitrară a etichetei ecologice asupra textelor proprii ori menționarea excesivă și gratuită a unor specii de plante și animale într-un text nu sunt neapărat premise ale apartenenței acelui produs artistic la eco-literatură.
Eco-literatura românească în context european și universal
Eco-literatura nu a început în secolul XX, așa cum nici prejudicierea constatabilă a mediului natural nu a apărut recent. Momentul în care literatura începe să vorbească despre problemele naturii depinde de gradul de modernizare și de trăsăturile culturale ale societății în care această literatură apare.
Unul dintre primele popoare care au produs o literatură ce reflectă teme pe care le putem considera ecologice este poporul german, care are o consistentă tradiție culturală a apropierii de natură, a unui mod de viață cât mai natural. Germania are și astăzi un renume de „Öko-Land“, de țară ecologică, în fruntea statelor ce promovează măsuri de protecție a mediului. (În 1994 Germania a introdus în Constituția sa, în completarea articolului 20, care definește statul german ca un stat democratic, federal și social, articolul 20a care statuează obligația acestuia de a proteja „bazele naturale ale vieții și animalele, în temeiul responsabilității sale față de generațiile viitoare, în cadrul ordinii constituționale…“) Deja în secolul al XVIII-lea, Johann Wolfgang Goethe (1749-1832), literatul cu studii juridice și de mineralogie, botanică și speologie, vorbește în scrierile sale despre despăduriri, poluarea solului, apelor și aerului, dar și despre risipa de alimente, asta într-un secol în care revoluția industrială de-abia începuse, iar oamenii nu apucaseră încă să distrugă în mod semnificativ natura sau să-i risipească în exces resursele! Goethe plănuia să scrie chiar și un „Roman al Pământului“, care însă nu a mai fost realizat.
Reflecția asupra stării naturii continuă în secolul al XIX-lea în operele unor scriitori germani ca Heinrich Heine (romanul Harzreise / Călătorie în Munții Harz, 1824), Adalbert Stifter (povestirile din ciclul Bunte Steine / Pietre colorate, 1853) sau Wilhelm Raabe (romanul Pfisters Mühle / Moara familiei Pfister, 1884). Moara familiei Pfister ar putea fi considerat chiar primul roman ecologic din literatura universală, descriind transformările societății germane provocate de industrializare, urbanizare și tehnologizare, dar mai ales distrugerea naturii prin activitățile industriale, exemplificată prin reziduurile de la o fabrică de zahăr construite într-un mediu natural idilic, unde înainte funcționa moara menționată în titlul cărții.
În secolul XX, literatura germanofonă pro-natura cunoaște o amplă dezvoltare în toate cele trei genuri, cu precădere după al Doilea Război Mondial. Nume mari ale literaturii germane scriu și eco-literatură, care este apreciată de critică și public. În 1972 Lothar Streblow câștigă concursul de dramaturgie radio cu distopia ecologică Der Fisch / Peștele, iar prozatori ca Dirk C. Fleck își văd romanele ecologice – precum Go! Die Ökodiktatur (1994), în care descrie o societate ce încearcă să se salveze de la catastrofa climatică printr-o dictatură ecologică acceptată voluntar, ca ultimă soluție posibilă – premiate și tipărite în mai multe ediții. După 1998, în spațiul germanofon apar mai multe volume colective de critică literară care tratează ampla eco-literatură germană. Scopul criticii literare și culturale de orientare ecologică este, în viziunea unei reprezentante a acestui subdomeniu al criticii literare, „de a analiza conceptele și reprezentările naturii dezvoltate în diverse momente istorice în anumite comunități culturale. Ea cercetează cum este definit naturalul, cum este descrisă legătura dintre om și natură și ce valori și funcții culturale îi sunt atribuite naturii.“ (HEISE, 2001, p. 128.)
Primul roman ecologist care se bucură de un succes internațional vine din Franța. Este vorba de Les Racines du ciel / Rădăcinile cerului, scris de Romain Gary în 1956 la Editura Gallimard și premiat în același an cu Premiul Goncourt. În el este descrisă lupta altruistă, până la sacrificiul de sine, a protagonistului Morel pentru apărarea elefanților africani, o metaforă a naturii distruse de o omenire măcinată nu doar de lăcomie, ci și de injustiție socială. Alți autori francezi care scriu despre starea naturii sunt Jean Giono, Julien Gracq, Joseph Kessel, Jean-Marie Le Clézio, Elisée Reclus, Claude Lévi-Strauss, Charles Ferdinand Ramuz, Victor Segalen. În Franța, patria ecologistului și exploratorului marin Jacques-Yves Cousteau, se dezvoltă o întreagă mișcare artistică pro-natura, ce include pe lângă literatură și celelalte arte, muzica, pictura, fotografia și filmul. Acest fapt este relevant și prin prisma influenței decisive pe care arta franceză pro-natura a avut-o asupra primului scriitor ecologist român, Nicolae R. Dărămuș.
Începând cu anii 70 ai secolului trecut, în SUA intră în uz termenul de ecologie literară sau nature-writting. Precursori ai acestui curent literar din Lumea Nouă au fost Henry David Thoreau (1817-1862), care a scris cartea-cult Walden / Viața în pădure (1854) și Aldo Leopold (1887-1948), amândoi filosofi, scriitori, naturaliști și ecologiști. Printre reprezentanții de seamă ai eco-literaturii americane contemporane pot fi menționați Gary Snyder (n. 1930, autor al mai multor cărți de eco-proză și eco-poezie) sau Rick Bass (n. 1958, fost geolog și petrolist convertit la eco-literatură, autor al unor cărți ca The Sky, The Stars, The Wilderness / Cerul, stelele, sălbăticia, 1997).
Interesul public american pentru problemele de mediu s-a concretizat și în decizia guvernului SUA de a înființa, în premieră mondială, o Agenție de Protecția Mediului (EPA, în decembrie 1970). Interesul literar pentru starea naturii, reflectat în tot mai multe opere eco-literare, duce la apariția eco-criticii literare (ecocriticism), în premieră, tot pe pământ american. În 1992 se înființează Association for the Study of Literature and the Environment (ASLE), care organizează conferințe anuale începând cu 1995 și publică revista de studii ISLE – Interdisciplinary Studies in Literature and Environment.
Deși legătura dintre poporul român și natură este un loc comun, fixat în sintagma eminesciană „codru-i frate cu românul“, literatura română pro-natura apare cu o remarcabilă întârziere și timiditate. Avem puțini autori și opere pro-natura, firava eco-literatură română este necunoscută publicului larg și ignorată aproape total de critica literară.
În a sa Istorie a literaturii române contemporane(1990-2020), Mihai Iovănel vorbește despre diversitatea de orientări literare contemporane, despre postmodernism, postcolonialism, dacopatie și un nou protocronism, despre literatura de stânga, de dreapta, feministă etc., dar dedică o singură pagină problemelor de mediu și mișcărilor ecologiste din România (IOVĂNEL, 2021, p. 298), menționând și două titluri doar aparent ecologiste (romanul În gaură de Arthur Suciu și distopia SF Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță).
În cele ce urmează voi prezenta autori și opere românești pro-natura sau aparent ecologiste, din domeniul prozei și teatrului, pentru a completa cunoașterea publică modestă a eco-literaturii române.
ECO-PROZA
Primul scriitor român asumat pro-natura este Nicolae R. Dărămuș. Este ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură. În 1994 a fondat un ONG de mediu, Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axat pe educația „pro natura” prin mijloacele artelor, prin literatură, fotografie, desen, film, dar şi pe activități de teren, preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier.
În 1996 a fondat revista ecologistă Carpații azi, 1996. A fost scenarist şi co‐realizator de film de televiziune, printre filmele și emisiunile realizate de el putând fi menționate Ochii trişti ai naturii (TVR, 1997), Ecologia, o inevitabilă disciplină(serie de conferințe televizate, pe teme de mediu, 1996‐1997), Chestiunea ecologică(TVR, 2008‐2009). Este invitat frecvent la dezbateri radio şi tv pe teme ecologice. A desfășurat o amplă activitate publicistică și literară (povestire, eseu, pamflet, reportaj, anchetă) în Cotidianul, Academia Cațavencu, Viața Medicală, Carpații, Aventuri la pescuit, Vânătorul şi Pescarul Român, Jurnalul Național, Kamikaze. Organizează, după modelul eco-artiștilor francofoni care l-au inspirat, expoziții de fotografie artistică şi documentară, individuale şi de grup, în țară şi străinătate (fotografie de faună carpatină liberă, peisaj, portret), însoțite de spectacole literar-muzicale.
Activitatea literară și artistică i-a fost influențată în mod decisiv de biografie. Născut în 1954 într-o familie de profesori din Cluj, a crescut până la 7 ani în casa bunicilor materni, la Sebeșel (județul Alba), unde a cunoscut o natură curată și un mod de viață echilibrat, inclusiv în ceea ce privește raportul omului cu natura. În timpul școlii făcute la Cluj, sub îndrumarea severă a tatălui, „anul se petrecea cu dorul și amintirea dimineților friguroase ori a serilor lungi și blânde trăite în înfrățire cu șuvoiul cristalin și neastâmpărat și cu tăcuții lui locuitori de atunci, păstrăvii și lipanii”, după cum relatează în prima sa carte (DĂRĂMUȘ, 1993, p. 19). Studiază medicină la Cluj (1974-1980), unde face și rezidențiatul. Este repartizat la Darabani, un sat de pe Prut, unde își scrie prima carte despre natură, Tăul negru. În 1989 se stabilește la Gura Humorului, refugiindu-se în natură din fața realității comuniste sumbre, natură unde poate și pescui sau vâna pentru a compensa penuria alimentară din anii 80. Începuse să vâneze în 1979, iepuri și fazani pentru consumul familiei proprii. Atunci însă când a împușcat din vanitate un urs, s-a produs în el un declic de conștiință care l-a făcut să abandoneze vânătoarea. Acest eveniment poate fi considerat unul decisiv pentru începutul activității sale pro-natura.
În 1993 își publică volumul de debut, Tăul negru, scris în perioada comunistă în stilul descrierilor de natură ale lui Mihail Sadoveanu sau Geo Bogza, cu o sensibilitate aparte pentru vulnerabilitatea naturii în fața omului. În 1999 publică în Luxemburg volumul L’Ours de Baisesco, distins în anul anterior, în manuscris, cu „Prix Europe A” pentru literatură ecologică francofonă.
În anul 2001 renunță la profesia de medic, constatând amar că „omul nu poate fi vindecat”, nădăjduind totuşi în „vindecarea” lui. Resorturile acestui gest sunt prezentate în textul Adio, Hipocrate! publicat mai târziu în volumul Dregătoria cârtițelor: „Prietenul care mă salvase de atâtea ori (muntele, natura), trebuia la rândul său salvat. Hipocrate se dovedea însă neputincios în a băga „in corpore sano” tocmai esenţialul: mintea. Iar pentru uciderea muntelui, corpul sănătos era de ajuns. Zglobiu, costumat după moda zilei, cu laptop şi geantă cu cifru, sau amărât, îmbrăcat în zdrenţe, puţind a sudoare şi a stână. (…) Iar eu nu eram decât un neînsemnat pion care îi ajuta pe uzurpatori, veghind la sănătatea trupurilor lor, plătit de alţi uzurpatori.“ (DĂRĂMUȘ, 2005, p. 97 ș.u.) Se dedică total activismului civic și activității literare și jurnalistice pro-natura, fiind susținut de soția sa, Anca Dărămuș, de profesie tot medic.
În 2002 câștigă premiul premiul pentru carte de autor (text, acuarelă, grafică, fotografie) al Concursului „Micul Prinț”, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, și publică în anul următor volumul Ursul, distinsa fiară, în care, adresându-se sensibilității „publicului cititor între 7 și 77 de ani”, descrie cu talent și compasiune, pe câteva zeci de pagini, suferința unui urs rănit de un vânător. Această carte este, evident, o experiență biografică transfigurată în artă.
După primele trei volume, se observă o schimbare de tonalitate în scrierile lui Dărămuș, care se îndepărtează de stilul clasic al literaturii cu descrieri de natură de amplă respirație și devin mai alerte, mai scurte și mai incisive.
Textele scrise în anii 2000 sunt reunite în volumul Dregătoria cârtițelor și sunt caracterizate de un verb acid, tipic jurnalismului civic, dar nu sunt lipsite nici de pasaje contemplative, în care este sublimată evoluția personală trăită în natură și datorită naturii: „Singuri cu adevărat sunt însă alţii, pentru care scriu de fapt şi pe care îi numesc „inocenţii Terrei”, adică prietenii mei înveşmântaţi în solzi, pene, blănuri, chitină ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri, atât cât a mai rămas din ele la ceasul acesta. În copilărie am simţit mesajul lor într-o formă nedefinită, ca un irepresibil şi enigmatic magnetism. Mai apoi am pătruns acest mesaj şi graţie unor cărţi, încât acum cred că pricep glasul pădurilor şi al jivinelor – de cele mai multe ori discret – într-un fel aparte. (…) O vreme, prea tânăr fiind, am purtat şi o puşcă, însă am înţeles la timp – oare? – că îmi prigoneam – crezând că fac sport – propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se adesea în preajmă, oarecum frumos la chip, uneori cu haine şi maşini scumpe. Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul ori un molid, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet sau vreun politician ignorant şi arogant, ambii considerându-se „deasupra” aprioric, dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă.” (DĂRĂMUȘ, 2005, p. 11-12)
Dărămuș se îndreaptă apoi spre o altă specie literară și jurnalistică: eco-fabulele. Majoritatea textelor de această factură sunt publicate în 2013 în volumul Inocenții marii terori, alături de alte articole și proze scurte. Optează pentru eco-fabule pentru a ajunge mai ușor la sufletul și conștiința cititorului, pentru a-l ajuta să înțeleagă perspectiva celor ce suferă agresiunea omului, pentru a-i ajuta să se transpună, pe durata lecturii, în pielea și situația acestora.
„Din banalele ştiri despre chipurile morții, trebuia să generez istorii vii. Căci una era ca ziarul să anunțe braconarea unui urs la Voroneț, şi cu totul alta era ca cititorul să afle, chiar din postura celui împuşcat, cum e să suferi zile în şir cu glonțul în măruntaie. După cum în locul unei veşti fugitive despre poluarea unui râu, tot el să simtă, aşezat în fotoliu, sufocarea păstrăvului cu branhiile năclăite de zoaiele pensiunilor. Deopotrivă, lui, cititorului, trebuia să îi răsune în urechi şi geamătul molidului secular retezat de drujbă şi strigătul mut al rechinului lăsat viu în ocean, în vreme ce înotătoarele lui, retezate, înoată în „rafinata” supă servită unor turişti cu buzunarul plin. Abia aşa, trezindu‐se în compasiune şi revoltă, cititorul putea aspira la statutul frăției sale cu „râul, ramul”. Şi, dacă puteam sugera asta, era fiindcă fusesem un norocos: prinsesem coada timpului, bucurându‐mă de darurile unei Naturi încă „neatinse” şi ale omului încă „întreg”. Cu atât mai mult, vremurile îmbolnăvirii acestora mi‐au impus ca pe o urgență strigarea banalei concluzii că cel mai important lucru într‐o viață este nu să produci sau să îți produci satisfacție, ci să nu produci suferință. (s.n.)“ (DĂRĂMUȘ, 2013, p. 308)
Foarte bine scrisă este proza Fiara și sălbăticiunea din volumul menționat, inspirată dintr-un caz real. În ea este prezentată cu suspans și mulțime de detalii ale gesturilor și simțămintelor ambilor protagoniști, întâlnirea dintre un braconier și un urs. Cititorul cunoaște alternativ atât gândurile, motivațiile și emoțiile omului, cât și spaima și durerea sălbăticiunii: „Vasile zărise ursul de îndată ce îşi ridicase ochii spre poiană. Doar ştia ce caută… Bucuria îl cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea în cap şi cu frica de braconier în inimă. Îl întâlnise prin iulie într‐un zmeuriş vecin, dar atunci era fără puşcă. Şi nici n‐ar fi meritat să‐l doboare fiindcă pe blana rară, aşa cum e vara, n‐ar fi luat cine ştie ce bani. Acum era altceva, era pregătit, iar carabina nouă îl gâdila în palme. Urca iute, stăpânindu‐şi cu greu răsuflarea, de parcă ursul i‐ar fi putut‐o auzi de la distanța aceea. Călca grăbit, fără a mai alege locul şi nu‐şi mai lua ochii de la sălbăticiune, temător că dintr‐o clipă într‐alta vântul s‐ar putea porni dinspre vale, trădându‐l. Iar ursul, odată speriat, n‐ar fi avut de făcut decât cinci‐şase paşi pentru a scăpa peste culme. (…) Împuşcătura sparse văzduhul, hăulind peste codri.“
Vânătorul amator nu reușește însă să omoare ursul din primele încercări. Asta nu îl face să simtă vreun regret pentru suferința animalului, care se târăște îngrozit ca să scape de om și durerea provocată de acesta prin gloanțele trase fără pricepere. Braconierul se teme doar de posibila pierdere a „trofeului”: „Dintr‐o dată vânătorului i se strecură îndoiala. Mai avea numai două cartuşe în magazia carabinei. „Dacă mai urlă mult, cine ştie?… Aude careva, vine aici şi dau de dracu’. Trebuie să trag de aproape”, hotărî urcând hulpav, cu inima gata să‐i spargă pieptul. (…) Se uitară unul la altul, îndelung. O linişte grea se lăsă între ei, asemenea unei stavile de neputințe. Unul nu putea omorî, celălalt nu putea muri.“
Disperat că ar putea pierde blana prețioasă, protagonistul ia un utilaj forestier, un TAF, și omoară ursul cu lama acestuia: „De sus, lama plină noroi, se lăsa spre el, necruțătoare. Când îi veni bine, o lovi fulgerător cu brânca stângă. Ghearele lunecară, lăsând urme strălucitoare în tina uscată. O mai lovi o dată, încleştându‐şi aprig fălcile pe buza ei groasă. O muşcă iar, cu toată puterea, şi pocnetul dinților frânți îi sfredeli creştetul. O scăpă din gură, fierul se ridică şi, dintr‐o dată, se prăbuşi asupra lui, ca scăpat din văzduh.
„Ăştia mor greu… Mor încet, ca oamenii” – bombăni vânătorul. Trase mai cu putere maneta şi privi peste marginea lamei. Ursul nu mai mişca. Zăcea cu botul în prundişul albiei şi un fuior de sânge i se prelingea din gură, împletindu‐se aprins cu unda limpede.” (DĂRĂMUȘ, 2013, p. 29-31)
De-a lungul timpului, prin jurnalismul și literatura practicate, Dărămuș a reușit să sensibilizeze o parte a publicului românesc față de anumite probleme de mediu, cum ar fi defrișările, braconajul vânatului mare sau pierderea biodiversității. Ceea ce a scris, a și profesat în viața reală, fiind celebru prin faptul că l-a dat în judecată pentru braconaj pe fostul prim-ministru Adrian Năstase, chiar pe vremea când acesta era în culmea puterii și influenței. Prin arta sa angajată și prin civismul asumat jurnalistic, Dărămuș reușește să schimbe percepția unei părți din public față de mamiferele mari, de exemplu, care la începutul anilor 1990 erau văzute, în conformitate cu viziunea transmisă prin școală, ca animale nefolositoare sau periculoase pentru om, iar azi se bucură de simpatia multor români.
Apărător al celor fără glas, al animalelor hăituite de ciobani, braconieri sau vânători, al pădurii mute tăiate fără măsură și fără lege, Dărămuș subliniază că de fapt a scris totdeauna pentru om și în beneficiul omului. Pornind de la catalogarea sa drept ăla cu urşii, el continuă: „Mai apoi, devenind un „avocat” al lupului – ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru acest prigonit – aveam să aflu că sunt ăla cu lupii. (…) Zeci de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal – când acestea sunt puține e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici– ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi‐a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înțeles: ăla cu despăduririle. (…) Aşa cum merg treburile în România – şi nu numai! – în scurtă vreme cred că îmi voi ilustra textele cu fotografiile unor oameni morți. Asta în cazul în care nu voi fi şi eu însumi printre aceştia. Morți pe maluri de râu, „la locul de muncă”, pe străzi. Unii intoxicați cu cianuri şi nitriți din ape, cu metale grele, alții sfârşiți de căldură, deshidratați sau morți de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de subiect, ar zice atunci, în sfârşit: Dărămuş? Da…Ăla cu oamenii.” (DĂRĂMUȘ, 2013, p. 13-14)
Revenind la criteriile menționate anterior, după care un text poate fi considerat eco-literatură, observăm că operele lui Nicolae Dărămuș se încadrează cu succes în această categorie. Dărămuș scrie o proză bine cizelată, fără a fi calofilă, cunoaște domeniul despre care scrie și trăiește ceea ce scrie, deci literatura sa este caracterizată de autenticitate. Proza lui Dărămuș reprezintă „saltul ontologic” de la o literatură autoreferențială, care vorbește despre tribulațiile sufletești sau evenimentele de viață ale unui protagonist uman, la o viziune integratoare, în care omul este parte a unui întreg natural, ce cuprinde și restul viețuitoarelor. Este nu doar o evoluție literară, ci și spirituală, de la ego la eco: „Pe zi ce trece, angoasa generală cheamă inconturnabil spre adevărul abandonării egoului, fie el individual, fie colectiv. Şi, deşi sistemele l‐au stimulat şi slăvit mereu, începând cu şcoala care ne învață copiii cum să greşească fără de greşeală, deşi perpetuu i s‐au ridicat pe piedestal „virtuțile”: individualismul, separația, concurența, lupta, supraviețuirea celui mai tare, bogăția, „adrenalina” şi „spiritul învingătorului”, acestea nu au însemnat nici pe departe spirit. E de ajuns să privim cu sinceritate în ograda sportului devenit afacere (…) spre a înțelege că întreaga criză a prezentului – spirituală şi materială – este rezultatul acestei mentalități „a învingătorului”, a îmbogățirii în dauna celui sărac, a supunerii celui mai slab, a lăcomiei fără de măsură şi că ieşirea din criză se va realiza doar trăind altcumva: înlocuind separația prin comuniune, înfruntarea prin întrajutorare, fără‐de‐măsura prin echilibru, individualismul printr‐un noi care să nu însemne numai noi, oamenii.“ (De la era egoului la era frăției în DĂRĂMUȘ, 2013, p. 308-309)
În ultimul deceniu au mai apărut câteva cărți de proză care se autoproclamă sau lasă impresia că sunt ecologiste. Prima dintre ele, în ordine cronologică, este Vegetal, o distopie publicată de Marian Truță (n. 1960) și Dănuț Ungureanu (n. 1958) în 2014. Romanul prezintă din perspectiva protagonistului, copilul Milu, o situație fictivă plasată într-un viitor care seamănă perfect cu primele decenii ale comunismului (pe care cei doi autori le cunosc nemijlocit), într-un sat din sudul României. Satul, la fel ca lumea întreagă, este invadat de plante de cultură devenite agresive, mai ales de (hibrizi de) porumb și de dovleci, cu care toată comunitatea se luptă, cu sapa în mână (laitmotivul cărții), de dimineața până seara: „Mirosea frumos în jur, a soare și-a verdeață proaspătă și-a găinaț de găină. Se apucară de treabă. Săpau la rădăcină și doborau fără deosebire tot ce întâlneau: vrejuri de dovleci, roșii, tufe de fasole, strujenii de porumb, vinetele, mărarul și leușteanul. Și nu numai. Săpau tot ce vedeau, tot ce era verde. Pir și pălămidă care le-ajungeau până la brâu. Șiraguri de volbură. Lujeri de zambile care-l băteau pe Milu pe umăr.“ (UNGUREANU, 2014, p. 13)
Eroul satului și al copilului din perspectiva căruia se narează este, în mod previzibil în aceste condiții, Tractoristu de la SMT (Stațiunea de Mecanizare și Tractoare în primii ani ai comunismului, devenită apoi SMA (Secția de Mecanizare a Agriculturii), care sprijinea Gospodăriile Agricole Colective (GAC), devenite mai târziu Cooperative Agricole de Producție), care reușește să nimicească mult mai multe plante de porumb cu tractorul său. Romanul este scris în limbajul rural al anilor 50-60 ai secolului trecut, iar atmosfera SF amintește de fasciculele de literatură de anticipație care apăreau în România în aceeași perioadă. Această opțiune a autorilor poate fi interpretată ca o reverență făcută SF-ului românesc din timpul comunismului sau ca o plasare într-un oarecare curent retro. Putem citi cartea și ca o prelucrare ironică a traumelor unui copil de la țară pe care frunzele ascuțite de porumb sau lujerii dovlecilor l-au mușcat nemilos în timp ce participa la prașilă.
Vegetal este un roman absurd scris cu umor, o distopie în care umanitatea este în pericol din cauza naturii. Antagonistul umanității ca protagonist colectiv este o natură (antropizată) dezlănțuită, care se comportă ca personajele dintr-un film de groază: „… Porumbii izbiseră pe neașteptate, cu o sălbăticie nemaiîntâlnită până atunci. Se petrecuse în marginea dinspre luncă, la vreun kilometru de casa lor, aproape de vechiul canton cefere. Două case fuseseră pierdute, murise și-un om, un bătrân de care zicea lumea că pe vremuri dregea biciclete. Îl înghițise porumbul. Spuneau oamenii că-i auziseră zbieretele vreun sfert de ceas.“ (UNGUREANU, 2014, p. 65). Finalul fericit al cărții nu este justificat narativ: după drumul inițiatic al lui Milu până la Dunăre, în cursul căruia constată că ultimii oameni se hibridizează cu plantele, iar regatul porumbului nebun și-a întins domnia asupra întregii lumi, situația este răsturnată în mod miraculos, fără o explicație din partea autorilor, iar oamenii își recapătă stăpânirea asupra naturii.
În ciuda atotprezenței elementelor vegetale și a rolului lor esențial – de antagonist al omului – în horror-ul soft pus în scenă de autori, cartea nu poate fi considerată eco-literatură, natura coșmarescă din Vegetal neavând nimic în comun cu natura reală. Romanul nu ne explică de ce plantele (de cultură, nu cele sălbatice) au luat-o razna și au distrus civilizația, narațiunea nu este subîntinsă de nici o meditație pe tema relației omului cu natura sau de grijă pentru starea mediului. Natura este aici doar o convenție narativă. Rolul porumbului și dovlecilor îl puteau juca și niște roci, iar cartea putea să se numească Mineral. De altfel, cei doi autori chiar au scris o carte cu acest titlu, publicată la un an după Vegetal.
Cealaltă carte menționată de Iovănel în Istoria sa pe pagina despre „Ecologii“ este În gaură de Arthur Suciu (n. 1974). Legătura aparentă cu ecologia este menționarea protestelor împotriva proiectului de exploatare cu cianuri a aurului de la Roșia Montană, care sunt reperul cronologic și pretextul concedierii protagonistului. Acesta este un bărbat blazat de 40 de ani, care lucrează ca scriitor de discursuri pentru guvern și corporația RMGC. Lipsit de scrupule și dezinteresat de motivația protestelor pe care le combate în discursuri, acesta e interesat doar de banii pe care îi câștigă din vânzarea abilităților sale literare. „˂ – O să-ți dau să faci niște cercetări despre protestele anti-RMGC. Cei de la Gold Corporation sunt panicați.˃ ˂ – Știu deja asta. Toată lumea lucrează pentru ei, deși este inutil. Au pierdut partida.˃ ˂ – Au pierdut-o, n-au pierdut-o, noi trebuie să le luăm banii.˃“ (SUCIU, 2016, p. 66-67)
Protagonistul, lipsit de orice urmă de moralitate și debusolat de „criza vârstei de mijloc“, este pus de autor într-o situație absurdă, care-l va costa postul de mercenar al condeiului. Participă la un miting de protest atras exclusiv de fetele frumoase din mulțime. Fiind fotografiat în coloana de manifestanți, este concediat de la firma de consultanță politică pentru conflict de interese. „La un moment dat am auzit de-afară strigăte de protest: ˂ – Roșia, Roșia / Vine revoluția! ˃ O mulțime uriașă, adunată din senin, înnegrise străzile. Niciodată n-am văzut mai multe fete frumoase pe metru pătrat. Acesta trebuie să fie unul dintre secretele mobilizării în stradă, mi-am spus. Acolo unde există fete frumoase, există putere. Mi-am cumpărat un fluier și m-am alăturat mulțimii.“ (SUCIU, 2016, p. 28)
Nici concedierea nu-l face să fie mai interesat de realitatea din jur. Incapabil de empatie pentru vreun om sau o cauză, este concentrat exclusiv pe bunăstarea sa materială și pe viața sa emoțională dezordonată. Nu cunoaște și nu dorește să cunoască problema de mediu la a cărei agravare a fost oarecum complice: „Mi-am mai turnat un pahar și am deschis pentru prima oară televizorul. Am dat peste un talk-show despre protestele anti-RMGC, dar n-am rezistat să-l urmăresc. Am închis televizorul. (…) M-am întrebat: am iubit eu vreodată?“ (SUCIU, 2016, p. 76)
Cu aceste referințe strict instrumentale la protestele pro-Roșia Montană se termină „interesul“ pentru problematica de mediu al acestei cărți. În gaură este un roman de consum bine scris, cu ample dezbateri pe teme politice, sexuale și existențiale, dar fără nici o meditație pe tema mediului, prin urmare cartea nu este nici măcar în mod aparent eco-proză.
Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) publică romanul Copiii ecosistemului, cu subtitlul O distopie ecologică queer. Acțiunea romanului este plasată în viitor, într-o comunitate de 5000 de oameni privilegiați, administrați de un computer biologic numit impropriu „ecosistem”, dat fiind că termenul desemnează în realitate comunitatea de organisme care trăiesc și interacționează la un moment dat într-un anumit spațiu geografic, fiind alcătuită din elementul biotic sau biocenoza (animalele, plantele și microorganismele) și cel abiotic sau biotopul (mediu fizic). Spre deosebire de comunitățile de paria din jur, cei 5000 de privilegiați sunt guvernați deci de un supercomputer biologic, care urmărește strict confortul clienților / cetățenilor săi într-un viitor post-apocaliptic: „Ecosistemul e doar un biorobot, programat genetic de niște oameni. (…) E un organism autonom și singura formă de guvernare incoruptibilă din istoria omenirii.” (MĂNESCU, 2021, p. 25)
Într-o ambianță descrisă cu exces de plante exotice și animale de companie (șopârle, caimani, copaci banyan, palmieri pitici, manechine cu pielea colonizată de corali și de anemone etc.), locuitorii „ecosistemului“ devin parte a unui experiment medical care urmărește să rezolve problema aprovizionării cu energie printr-un implant ce produce bioluminiscența umană. Oamenii astfel modificați genetic (în timpul vieții!) își produc energia necesară și un surplus pe care îl pot tranzacționa. La finalul experimentului, când toți cetățenii care au supraviețuit devin bioluminescenți, naratorul concluzionează: „Ecosistemul autonom a fost cea mai utilă invenție pentru specia umană. Timp de aproape 500 de ani, Ecosistemul ne-a protejat, ca cea mai devotată Mamă Natură. Datorită lui, am avut timp să creștem, să ne dezvoltăm armonios, să cunoaștem lumea din jurul nostru, să ne cunoaștem pe noi. (…) De azi înainte, ei (oamenii deveniți bioluminescenți, n.n.) vor fi conducătorii noștri și ne vor arăta calea către o lume mai bună, o lume a valorilor drepte (…) în care vom putea pune semnul egal între om și natură.“ (MĂNESCU, 2021, p. 183)
Cartea, obositoare tocmai prin tragerea la subiect, prin abuzul de elemente naturale superflue din punct de vedere narativ, nu abordează nici o problemă de mediu, nu dezbate nici măcar indirect raportul dintre om și natură – menționat doar declarativ și inconsistent în finalul apoteotic. Oamenii viitorului („omul nou trebuie să fie relaxat și generos“, MĂNESCU, 2021, p. 20) vorbesc o română argotică, vulgară și agresivă, indiferent dacă fac parte dintre privilegiații sau proscrișii umanității, mimează apropierea de natură prin relația cu un animal de companie cât mai exotic, care însă este consumat în mod frecvent de aparținători și înlocuit fără nici o remușcare cu un altul. Autoarea ironizează aici, probabil, lumea hipsterilor din România de azi, care cultivă același interes ostentativ pentru natură, inclusiv prin grija pentru animalele de companie.
Copiii ecosistemului se autointitulează în mod nejustificat „distopie ecologică“. Asumarea abuzivă a acestei etichete face parte dintr-o tendință de apropriere a cauzelor de mediu de către mișcarea de stânga și LGBT. În opinia noastră, instrumentalizarea ideologică partizană a problematicii de mediu este păguboasă și restrictivă atât din punct de vedere literar, cât și din perspectiva abordării eficiente a temelor ecologice.
Dincolo de carențele „ecologice“ – romanul este o distopie bine scrisă, punctul său forte fiind tocmai celălalt aspect enunțat în subtitlu: problematica LGBT. Cele mai reușite pasaje din carte sunt cele care descriu relația dintre protagonista Nora și Caramel, prima mutantă bioluminescentă.
ECO-TEATRUL
Dacă peisajul eco-prozei române este destul de sărac, cel al eco-teatrului este de-a dreptul arid. Singura piesă pro-natura care a ajuns la o oarecare notorietate publică este Verde tăiat, scrisă de Alexandra Felseghi (n. 1987, Cluj), scriitoare și regizoare interesată de teme sociale.
Alexandra Felseghi se inspiră în majoritatea pieselor sale din actualitatea românească. În 2021 a scris piesa Nu mai ține linia ocupată, inspirată din cazul adolescentei Alexandra Măceșanu, ucisă în 2020 de un prădător sexual din Caracal. Alte proiecte ale acestei autoare, tot pe teme sociale sau istorice, sunt Fabrici și uzine (2019), Gen.EU (2017), Supraviețuitor (2017, despre supraviețuitorii închisorilor comuniste din României), Lost in Transition (2014) sau This is my body. Come into my mind (2012).
În Verde tăiat, spectacol produs în 2020 de asociația Pro Teatru, Alexandra Felseghi vorbește despre defrișările ilegale care ucid pădurea din România, dar și pe apărătorii ei. Autoarea s-a inspirat din mai multe cazuri tragice petrecute în ultimii ani, în primul rând din povestea tânărului pădurar Liviu Pop din Maramureș, care, încercând să protejeze pădurea pe care o avea în administrare, este ucis de hoții de lemne la doar 30 de ani, în urma lui rămânând trei fetițe orfane. Autoarea a construit, pornind de la acest caz și prin compilarea altor fapte și situații reprezentative, o cutremurătoare piesă polițistă, având-o ca protagonistă pe Ioana, soția pădurarului ucis Savin. Protagonista își caută dreptatea, dar nu de una singură, ca Vitoria Lipan, ci cu ajutorul reprezentantului legii, procurorul care anchetează crima.
Piesa este inedită, textul ne-a fost pus la dispoziție cu amabilitate de Alexandra Felseghi.
Chiar de la începutul piesei, în primul dialog dintre Ioana și anchetator, se relevă legătura dintre starea de bine a omului și a naturii, pe de o parte, și dintre corupția și lăcomia umană și distrugerea naturii, pe de altă parte. Legăturile sunt cauzale și inevitabile. Când omul avid de îmbogățire încalcă legea, cu complicitatea autorităților, suferă imediat natura și inevitabil și omul.
„IOANA: Io aci m-am născut, chiar sub pădure. Și era pădure atunci, nu glumă. Cât videai cu ochii, tăt aci numa pădure era. Aer curat, ce să mai… Încă era pădurea atunci. Și nu videai urs pântre omini…
ANCHETATOR: Dar problemele când au început?
IOANA: Cam de când o început să dispară și pădurea.
ANCHETATOR: Și de când a început să dispară?
IOANA: De când o dispărut, nu știu, așe în ani, da’ tăt puțân or tăièt, după care puțân mai mult și tăt mai mult și ne-am trezît într-o zî cu un hectar gol, p-ormă cu altu și altu și altu și tăt așe.“
Dispariția pădurii și a resurselor sale de hrană pentru animalele sălbatice îi face pe urși să iasă, de foame, printre oameni.
„IOANA: Lucrurile s-or liniștit așe vreo dòo luni. După aia, în iarnă, s-o-ntâmplat aia cu ursu. O ieșit un urs din pădure.
ANCHETATOR: Intrase în sat?
IOANA: Nu, da-și cotá de mâncare. Dacă li să taie pădurea, dacă li să culeg tăte ciupercile și fructele de pădure și mai știu io ce, unde să vină după mâncare? C-așe-i animalu, c-așe-i și omu: mère după mâncare. No, și-o ieșit la lizieră, unde încă nu erau case, nu era nimic, și l-or omorât.”
Ieșirea ursului din pădure, provocată de invadarea și jefuirea habitatului său de către oameni, este pretextul unei prime ucideri, a animalului protejat de lege, care este ignorată de autorități, deși soțul protagonistei ceruse anchetarea actului de braconaj.
„ANCHETATOR: Am văzut dosarul, cazul a fost închis. Nu s-a constatat nicio ilegalitate.
IOANA: C-așa au vrut Ei. Da’ vă spun că io tot cred că vecinii, pretini cu șefu lui Savin or fost. Că-i știe tăt satu că le place să vâneze. Și Savin i-o văzut cum își făcèu poze cu ursu mort și-o urlat la ei, le-o făcut plângere la Poliție.
ANCHETATOR: Și Poliția de aici n-a luat măsuri?
IOANA: Vezi de treabă… n-o făcut nimica. Că n-are dovezi. Da pozele alea nu erau dovezi? Zice că nu, că nu arată că ăia l-or omorît. Da cine să-l fi omorît altcineva? Și ursu nu era în sat, putèu să-l tranchilizeze să-l ducă-napoi de unde o vinit. Da’ l-or împușcat și p-ormă or cerut derogare și cazu s-o-nchis.”
Uciderea ursului de către braconieri anticipează crima căreia îi cade victimă pădurarul Savin, așa cum și în realitate mulți criminali au un istoric de torturare și ucidere a animalelor înainte să comită crime cu victime umane. Introducerea acestui amănunt în Verde tăiat dă autenticitate și sporește tensiunea textului.
Piesa descrie mecanismul de eludare a legii prin care se defrișează pădurea: O firmă (în cazul de față aparținând primarului localității) primește autorizație să exploateze arborii bolnavi, dar de fapt taie mai ales arbori sănătoși, cu o valoare mai mare pe piață:
„IRINEL: În prima zi când m-am dus la tăiat îmi zice unu’ din colegi, Nuțu-l chema, să-ncep să lucru la un copac. Mă uit, copacu mare și frumos. Și-i zic: „cum să tai, că n-are marcaj”. „Ba are”, îmi zice și-mi arată vopseaua de jos. Și-i mai zic: „bine, da ăsta-i sănătos, ce-are de tre tăièt?”. „Poate că putrezește pă interior, poate-i ciocănit de ciocănitori”, zice. Nu m-am răbdat să bag drujba-n el, vă spun sincer.
ANCHETATOR: Și ce-ați făcut atunci?
IRINEL: M-am dus la altu la care-am văzut marcajele și p-ala l-am tăiet. Da’ când am terminat și m-am uitat pă lângă mine, restu ominilor cu care eram, numa copaci solizi, maturi, sănătoși or tăiet. M-o durut sufletu. Afară să-nopta, Nuțu o zis c-am terminat, să-ncărcăm și să plecăm. Io i-am zâs că nu fac așe ceva și-atunci mi-o dat o palmă și m-o luat așe nii de guler și mi-o zis: „ce, ești tu mai domn ca noi tăți? ia pune mâna, până nu ți-o rup”. Copacii ăia mai puteau sta în pădure… ce zeci? Sute! Sute de ani.
ANCHETATOR: Și după asta ce s-a-ntâmplat?
IRINEL: Am fo la dom’ primar și i-am zâs c-așe și pă dincolo și el o zâs că îi legal tăt ce să-ntâmplă și să nu mă bag că nu știu io de-astea.”
Pe parcursul textului dramatic este reiterată legătura dintre crima împotriva naturii și cea împotriva omului:
„IOANA: Di ce nu l-ai dus după dealu ăsta? Acolo-i ditamai gaura de copaci. Acolo, mai jos în râpă l-or găsit pe Savin!
ȘEFUL: Trebuie s-o scuzați pe doamna, recent o rămas văduvă…
IOANA: Dacă apărați pădurea așa cum trebe, nu rămâneam io văduvă, domnu’ Brăsfălean!”
Criminalii de mediu, complici la crima împotriva pădurarului care încearcă să apere pădurea, dar și la distrugerea sănătății tuturor oamenilor, au, în piesă și în realitate, în mod doar aparent paradoxal, un discurs demagogic de iubitori ai mediului:
„ȘEFUL: Domnu’ meu, eu sunt un patriot. Iubesc pădurile, iubesc pământul ăsta ce ni l-a dat Dumnezeu. Românii-s un popor ales, vă zic io, numai că nu știu ce să facă cu atâta bogăție. Avem aur, avem minereuri de tot felu, Dunăre, Deltă, munți, mare, păduri…
ANCHETATOR: Aici avem o problemă. Știți că anul trecut s-au tăiat și prelucrat păduri în valoare de două miliarde și jumătate de euro, iar mai bine de jumătate din această sumă provine din tăieri ilegale?”
Pentru că nu se lasă corupt sau intimidat de hoții de lemne, Savin, soțul protagonistei, a fost împușcat cu propria armă, care îi este luată în urma unei altercații, când dorește să oprească o tăiere ilegală. Urmele au fost șterse cu complicitatea unui angajat corupt al ISU, care, contra unei sume de bani, aranjează scena crimei astfel încât să pară un accident.
Ancheta este zădărnicită prin distrugerea probelor și intervenția superiorilor procurorului, care se lasă corupți de primarul responsabil moral pentru crima comisă. Piesa se încheie cu monologul protagonistei, care realizează că prețul apărării naturii este însăși viața celui care încearcă să o apere:
„IOANA: Un an o trecut și nu i-o arestat pă vinovați. Și nici pensia de urmaș n-o vinit. Că-n certificatu de deces or trecut că s-o dus „din cauze naturale”. Dacă să fii împușcat aci însamnă că-i cauză naturală, io nu știu ce să mai zic. Îs revoltată. Cu cine să mai vorbesc? Mă tem că mi-or face ceva dacă mai vorbesc, și pruncii rămân și fără mamă. Dreptatea unde-i? Unde-i, când omini mor la marginea drumului și în acte-s trecuți că or fost bolnavi. Exact ca și cu copacii: în documente-s bolnavi, da-n realitate-s sănătoși. Și cum iubea Savin pădurea asta, nimeni n-o iubit-o. Și-o dat sufletu păntru iè. Și cu ce folos? Ia, de când l-or găsit în râpă, s-o mai dus câteva hectare de pădure. Tare i-o fost dragă. Și mie mi-o fost și mi-i dragă. Și când văd cât îi de ciuntită-acuma, zâci că din mine taie. Da pruncii mei tre să trăiască. (…) Plecăm departe, să nu mai vedem atâta verde tăièt.”
Fragmente din piesă pot fi urmărite la acest link:
Piesa Verde tăiat, apreciată atât de public, cât și de specialiști, a fost nominalizată la categoria „Cel mai bun spectacol al anului 2020“ la Gala Premiilor UNITER. Ea este un exemplu de eco-literatură de bună calitate, care tratează în egală măsură suferința naturii și suferința omului și demonstrează literar în mod credibil legătura cauzală dintre corupție, distrugerea mediului și victimele umane.
Tot din sfera eco-teatrului face parte și piesa Triumful binelui din volumul Incomod (Editura Brumar, 2021) scrisă de autorul acestor rânduri, care tratează chestiuni de bioetică, respectiv implicațiile ameliorării genetice a alimentelor și mai ales a oamenilor. Despre această piesă se poate citi aici:
Literatura română pro-natura apare cu o întârziere de câteva decenii față de cea vest-europeană și nord-americană și este marginală în ansamblul literaturii române din punct de vedere al numărului de autori și de opere, dar nu din punct de vedere al calității. Din prezentarea de mai sus, putem vedea că avem doar doi autori care își asumă să scrie literatură ecologică și chiar o fac cu talent și autenticitate: Nicolae Dărămuș și Alexandra Felseghi.
Întârzierea apariției acestei nișe literare în spațiul românesc se datorează particularităților istorice și culturale ale României. O literatură critică fie și față de poluarea industrială nu era posibilă în condițiile dictaturii comuniste. În anii 1980, poluarea mediului era ce-i drept o temă de discuție în spațiul public oficial, în manualele școlare sau în mass media, dar ea viza doar statele capitaliste și modul de viață occidental, prezentate ca fiind dăunătoare pentru mediu, nu și cele socialiste, cu atât mai puțin România, țară în care industria chimică era la apogeu și afecta dramatic mediul și oamenii. Pentru publicul românesc neafectat direct de poluarea produsă de marile combinate chimice, tema protecției mediului era cu totul neimportantă, în comparație cu problemele vieții de zi cu zi în comunism.
După 1989, deși distrugerea mediului a luat amploare, ea nu a trezit interesul publicului larg și a rămas obiectul luptei civice purtate de o mână de oameni generoși, cu mică audiență și influență. Excepții notabile sunt Roșia Montană și gazele de șist, care au stârnit o reacție publică mai vizibilă în 2013-2014, dar totuși fără un impact semnificativ în marea masă a populației. De altfel, ecologismul nu este reprezentat nici din punct de vedere politic în România, în condițiile în care de exemplu Austria are președinte ecologist, Germania are ministră de externe de la Partidul Verde, iar un land federal are de asemenea prim-ministru ecologist.
Interesul real redus al publicului românesc pentru temele de mediu poate fi explicat prin trăsăturile sale psihologice confirmate de cercetările comparative recente. Astfel, românii sunt un popor caracterizat printr-un grad ridicat de individualism, scepticism, conformism și cinism social, pe de o parte, și printr-un grad foarte scăzut de universalism (interes pentru „teme generoase”) și de sfidare socială, pe de altă parte (DAVID, 2015, p. 141 ș.u.). Grija pentru natură este mai degrabă o trăsătură a unui popor cu un spirit comunitar dezvoltat, nu a unuia individualist, al unor indivizi preocupați în primul rând de interesul personal imediat. În plus, protecția naturii este văzută – în mod corect – ca fiind în primul rând un atribut al statului, iar românul are o relație de deresponsabilizare în raport cu statul, pe care îl consideră exterior și de la care așteaptă în primul rând să asigure o creștere economică (în proporție de 67,8%) și doar în mică măsură să păstreze, respectiv să facă țara mai frumoasă (9,7%).
Scriitorii consacrați și intelectualii publici s-au ferit să fie asociați fie și prin declarații publice cu firava mișcarea ecologistă. Dezinteresul și chiar aversiunea resimțită de intelectualii publici din România față de problemele de mediu sunt descrise foarte sugestiv de Nicolae Dărămuș într-un capitol din ultima sa carte, intitulat „Manele pentru lumea bună“ (DĂRĂMUȘ, 2014, p. 266-306). De altfel, cu puține excepții, intelectualii și scriitorii români au o mică apetență pentru temele sociale și politice, care par a fi mai degrabă obiectul jurnalismului sau al activismului civic. Cu atât mai puțin sunt dezbătute sau prezentate de scriitorii români problemele naturii, care rămâne fără „avocați“ și fără voce în spațiul public românesc, poate și pentru că ea nu vorbește, nu citește și prin urmare nu aduce succes literar. Câțiva intelectuali și scriitori declarați „de dreapta“ își fac chiar un titlu de onoare să atace sistematic mișcarea ecologistă, speculând excesele unor activiști occidentali.
Dacă înainte de 1989 literatura suplinea și lipsa unei prese libere, prin „șopârlele“ sau criticile strecurate în texte, după 1989 se observă o retragere a literaturii din temele sociale și civice și concentrarea pe problemele atemporale ale ego-ului uman, ale individului. Scriitori și public deopotrivă consideră literatura ca o formă „înaltă“ de evadare din realitatea imediată. Temele sociale și civice sunt abordate mai degrabă de presă. De altfel, o parte din cărțile de eco-literatură ale lui Nicolae Dărămuș au la bază chiar articole și eco-fabule publicate în ziare și reviste.
La întârzierea eco-literaturii în România pot contribui și anumite particularități ale pieței de carte din România, care este foarte restrânsă și dominată de specia romanului, singura care poate asigura o oarecare rentabilitate editorială. Roman ecologist nu avem încă, pentru că nu avem nici public, nici editori și probabil nici măcar scriitori pentru această specie literară.
Putem presupune însă că globalizarea și integrarea europeană, pe de o parte, și acutizarea crizei climatice, pe de altă parte, vor duce în anii următori la intensificarea dezbaterii publice pe teme mediu și la o creștere cantitativă și calitativă a eco-literaturii române.
BIBLIOGRAFIE
DAVID, Daniel, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015.
DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Tăul negru, Editura Sponte, SUA, 1993.
DĂRĂMUȘ, Nicolae R., L`Ours de Biasesco, Editions Edis, Luxembourg, 1999.
DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Ursul, distinsa fiară, Editura ALLFA, București, 2005.
DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Dregătoria cârtițelor, Editura Eco-Logic, Gura Humorului, 2005.
DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Inocenții marii terori, Alexandria Publishing House, Suceava, 2013.
FELSEGHI, Alexandra, Verde tăiat, inedit, 2021.
GOODBODY, Axel, Literatur und Ökologie. Amsterdamer Beiträge zur neueren Germanistik, Editions Rodopi, Amsterdam-Atlanta, 1998.
HAECKEL, Ernst, Generelle Morphologie der Organismen, Bd. 2, Allgemeine Entwicklungsgeschichte der Organismen, Verlag von Georg Reimer, Berlin, 1866.
Înainte de a posta poemul, vreau să spun cîteva vorbe despre dramaturgul Orlando Balaș, căruia i-am citit acum vreun an o carte cu piese, iar acum tocmai am revenit de la spectacolul-lectură, cu piesa sa Triumful binelui, montată de Ion Sapdaru la Sala Cub a Naționalului de aici. Mi-a plăcut foarte mult această distopie situată în Federația Europeană pe la 2150, la vreo 50 de ani de cînd nu se mai născuseră copii pe cale naturală, aceștia fiind furnizați doritorilor de corporația BioTech. Nu, nu divulg nimic, impotantă este desfășurarea procesului deschis unui cetățean care a văzut pe malul unui lac un copil născut pe cale naturală. Distribuția excelentă: Radu Rominceanu, Anne Marie Chertic, Dumitru Năstrușnocu, Oana Sandu. Video: Cristi Bortoș. Mie mi-a plăcut, dar eu pot fi subiectiv. Nu și sala, arhiplină, care a aplaudat minute în șir, rechemîndu-i pe scenă. Cred că primirea va conta în…
Georg Adamson thinks he has seen something that could change the world, but are the authorities going to let that happen?
In Sieg Heil or the Triumph of Good, Romanian novelist Orlando Balaș takes us to the year 2151. In doing so, he reveals his predictions as to what the world may be like in the distant future, if not earlier. There human life has been completely overturned by scientific progress that regulates everything – including human reproduction.
In such times, Georg is on an unusual trial for inadvertently going public about what he saw, something with potentially uncontrollable consequences for the state, and its stringent, decades-long undertaking with biotech companies. Is he lying about what he saw? If not, how far will the authorities go to silence him?
La 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐦𝐚𝐫 a apărut volumul 𝐈𝐧𝐜𝐨𝐦𝐨𝐝 (206 pagini, 25 lei), care poate fi comandat pe site-ul editurii, în diverse librării sau prin mesaj pe această pagină.
Volumul 𝐈𝐧𝐜𝐨𝐦𝐨𝐝 conține trei drame inspirate din realitatea imediată, respectiv din istoria recentă: 𝑺𝒊𝒆𝒈 𝑯𝒆𝒊𝒍 𝒔𝒂𝒖 𝑻𝒓𝒊𝒖𝒎𝒇𝒖𝒍 𝒃𝒊𝒏𝒆𝒍𝒖𝒊, 𝑳𝒂𝒔𝒂̆-𝒎𝒊 𝒂𝒓𝒊𝒑𝒊𝒍𝒆! și 𝑵𝒐𝒂𝒑𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒉𝒐𝒕̦𝒊𝒊.. Se recomandă lectura responsabilă a pieselor, doar cîte una pe zi, deoarece se citesc ușor, dar se digeră greu și pot provoca insomnii.
„Am devenit experți în supraviețuirea individuală, în dauna unei dezvoltări comunitare normale. Poate asta a făcut ca noi să cîștigăm supremația, măcar numeric, în acest spațiu. Au venit peste noi goții, slavii, au avut regate. Și au dispărut. Au plecat sau au fost asimilați. Au trăit aici, printre noi, cumanii, pecenegii, popoare războinice. Și au dispărut. Ei nu au știut ce știm noi: Să nu ne pese. Așa am supraviețuit, învățînd că nimic nu contează în afară de interesul nostru personal. Mie să îmi fie bine. Atît. Sîntem doar o aglomerare de indivizi, nu o comunitate. Am învățat atît de bine să închidem ochii la rău, încît a devenit a doua noastră natură. Orbi și surzi am devenit la suferința celui de lîngă noi. Asta a fost arma noastră secretă. Asta ne-a făcut maeștri ai supraviețuirii… Dacă oamenii în general sînt prădătorii supremi, atunci noi, românii, sîntem supraviețuitorii supremi.” (𝑵𝒐𝒂𝒑𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒉𝒐𝒕̦𝒊𝒊i)
„La 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐦𝐚𝐫 a apărut 𝒕𝒆𝒓𝒓𝒂 2.0, scrisă de Orlando Balaș, un volum cutremurător de versuri închinate naturii. Cartea (62 pagini, 20 lei) poate fi comandată pe site-ul Editurii Brumar, în diverse librării și prin mesaj către autor, pe această pagină.
Întîlnirea cu poezia lui Orlando Balaș a fost pentru mine surprinzătoare, atît pentru că această poezie se aliniază îngrijorărilor justificate ale comunității științifice față de problema ecologică, cît și pentru că această formă de exprimare – poezia – mi se părea rezervată valorificării și manifestării „geniului creator”, fără preocupări etice legate de starea actuală a naturii.
Cu atît mai mult m-a surprins modul franc în care Orlando Balaș alege să ilustreze poetic o stare de fapt, fără să lase loc unor interpretări fantasmagorice și adesea eronate. În poezia sa, care m-a impresionat prin melodicitatea ei neforțată și mesajul ei limpede, nu mai avem de descifrat „misterul intențiilor autorului” ascunse în simboluri de nepătruns, ca în cazul altor scriitori; tot ce avem de făcut e să înfruntăm un adevăr amar exprimat cît se poate de inteligibil, scutit de elucubrații inutile.
M-am bucurat mult să descopăr acest scriitor (poet, prozator, autor de teatru, dar și de manuale de limba germană) în ipostaza sa de poet pro-natura, atît pentru stilul său iconoclast, cu versuri de o melodicitate firească, cît și pentru importanța mesajului pe care îl transmite.
Inversînd optica tradițională și privind dinspre nesecata dorință omenească spre resursele limitate ale naturii, poezia din volumul de față este de două ori dureroasă: pentru că devoalează iresponsabilitatea și inconștiența speciei noastre, pe de o parte, și pentru că ilustrează consecințele acestei atitudini și ale acțiunilor aferente ei asupra naturii, de cealaltă parte.
Ideile se conturează și tensiunea emoțională se acumulează datorită, mai ales, contrastelor: dintre grandoarea universului și grandomania omului, de exemplu, în poezia buricul Pămîntului:
„două miliarde de miliarde de galaxii / cu miliarde de miliarde de miliarde de stele… / supernove, quasari, nebuloase / împrăștiate într-un hău de nelumină… // aici / pe mărgica albastră / locuiești tu / buricul Pămîntului / centrul universului // aici tronezi tu / autocrat / pe un munte / de deșeuri.”
Sau dintre amploarea dezastrului pricinuit de noi naturii și rămășițele acesteia, ca în poezia plastic:
„o sută de particule de plastic / la o particulă de plancton / oceanele planetei sînt o mare de plastic.”
Dar cel mai mare contrast este dintre explozia omenirii, pe de o parte, și retragerea naturii, de cealaltă parte, care devine și tema dominantă a întregului volum: „lumea ta e acum lumea noastră” (man eating tiger).
Acest interes pentru natură, așa cum este ea, fără idealizări excesive, dar de o cuceritoare expresivitate în simplitatea sa, l-am întîlnit, în literatura universală, la Henry David Thoreau, dar și la Wisława Szymborska, în poezia căreia am găsit contraste ce amintesc de cele pomenite mai sus, dintre lumea speciei noastre și viața naturii:
„The stronger the microscope the more exactly, / avidly they’re multiplied. / They don’t even have decent innards. // They don’t know gender, childhood, age. / They may not even know they are – or aren’t. / Still they decide our life and death.”(Microcosmos)
De altfel, în altă ordine de idei, comună celor doi autori le este și îngrijorarea, de o seducătoare modestie, pentru felul în care își exprimă gîndurile:
„doar în vis / cuvintele mele sînt jerbe de flăcări, / doar în vis scriu o limbă îngerească / după care mă mistuie dorul / cînd mă trezesc // vin din două lumi / care nu se ating decît cu oroare, / care se amestecă doar din necesitate … // între ele trăiesc / suspendat / sugrumat / de lațul cu care fiecare
dintre cele două lumi / mă asigură să nu cad / în cealaltă.” (Orlando Balaș, doar în vis);
„I’ve wanted to write about them for a long while, / but it’s a tricky subject, / always put off for later and perhaps worthy of a better poet, / even more stunned by the world than I.” (Wisława Szymborska, Microcosmos).
Este îmbucurător că și în literatura română apare interesul față de soarta naturii, dincolo de ceea ce are să ne ofere ea și, în primul rînd, în relație cu ceea ce îi datorăm noi, chiar dacă probabil „pragul fără întoarcere l-am trecut demult” (mîine e un zid de piatră și foc).
Poezia lui Orlando Balaș are toate calitățile pentru a ne tulbura, dar și pentru a ne trezi interesul pentru starea dramatică în care omul a adus natura. Tulburarea despre care vorbesc vine nu doar din gravitatea mesajului poeziei, ci și din frumusețea ei intrinsecă, din imaginile vii și sensibile create de un autor care reușește să spună atît de mult cu atît de puține cuvinte.” 𝐕𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮, cronicar literar
„Poeziile lui Orlando Balaș sînt surpinzătoare prin mesajul lor, sînt bine scrise, cu un talent scriitoricesc de netăgăduit. E admirabil felul în care a reușit să cuprindă în puține cuvinte problemele mari ale “mamei” noastre, planeta Pămînt. Versurile lui dor, fără să fie agresive. Au o muzicalitate, o fluiditate firească, o tristețe care te copleșesc. E o carte pe care o citești dintr-o răsuflare. O carte pe care aș împărți-o copiilor în școli, aș pune-o în cutiile poștale, le-aș da-o celor care se relaxează prin parcuri, le-aș face-o cadou petrecăreților de la grătare. Poate, poate așa oamenii ar pricepe ceva din respectul și grija cu care sîntem datori față de apa, iarba, pădurea și aerul pe care îl respirăm ca să trăim atît cît o fi să fie pe mărgica albastră numită Terra.” 𝗠𝗼𝗻𝗶𝗰𝗮 𝗕𝗼𝗹𝗼𝗴𝗮, scriitoare
„Poezia din acest volum este una de tip militant, transmițând clar un mesaj. Sau, și mai bine zis, un mesaj clar: Aveți grijă de planeta voastră, e singura pe care o aveți la îndemînă! O poezie scrisă curat, fără briz-brizuri, de cineva care stăpînește bine condeiul. Noi nu prea avem cultura acestui gen de poezie, mult prea poeți din fire…“ 𝗙𝗹𝗼𝗿𝗲𝗻𝘁𝗶𝗻 𝗦𝗼𝗿𝗲𝘀𝗰𝘂, scriitor
„Victoria Diaconescu, prefațatoarea cărții, chiar subliniază că autorul „spune atît de multe cu atît de puține cuvinte”; așa este, sunt de acord. Asta necesită o măiestrie discursivă de invidiat și la nivel de idei o logică imbatabilă. Orlando Balaș se declară pastor al propovăduirii liturghiei ecologice și face bine ce face. Este un caz fericit între cazurile nefericite, aș spune, căci avem la ora actuală deja câteva încercări de aplicare a teroriei ecologice în poezie. Inteligența poeziei lui Balaș mizează pe simplitate, repere imperative, nuanțe puține, o linie stabilă de așa da, așa nu. N-aș fi crezut că am să citesc, și îmi doream de mult timp să găsesc ceva spălat de „frumos” și „manierat” și aici am găsit un personaj care imprimă forfota în semeni. … Orlando Balaș, un poet pe care vreau să îl urmăresc și la discursul căruia mă mai întorc la câte o cafea. Are mult-mult sens, este eco-profetic!” 𝗚𝗮𝗯𝗿𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗙𝗲𝗰𝗲𝗼𝗿𝘂, cronicar literar
„Cel mai spectaculos comeback poetic al ultimilor ani.” 𝗟𝗶𝘃𝗶𝘂 𝗔𝗻𝘁𝗼𝗻𝗲𝘀𝗲𝗶, scriitor
Era deja 7.15, dar afară era încă întuneric și frig. Cumplit de frig. Un autobuz a trecut pe lîngă ei, plin, fără să oprească. Venea de undeva de pe traseu. Auobuzul lor nici măcar nu venise în sat. Nu circulau autobuzele. Poate nu aveau motorină. Poate erau stricate.
„Hai să mergem dincolo, la școală!” a zis un băiat mai mare și a pornit împreună cu alți elevi de liceu spre cealaltă stație de autobuz, din capătul satului, pentru că era clar că aici, la stația din centru, nu mai oprea nici un autobuz de pe traseu. Cele care veneau de mai departe se opreau doar la intrarea în sat, dacă voia cineva să coboare, și atunci urcau și localnicii, dacă mai încăpeau. În centru nu mai opreau. Toți copiii au pornit pe jos, pe șoseaua acoperită de zăpadă, spre stația din capătul satului. Adulții, muncitori la fabricile din oraș, au plecat și ei, după copii.
Era mai bine că umblau, dacă stăteau doar și așteptau le era mai frig. Darius era obișnuit cu întunericul, dar cu frigul nu se putea obișnui. Temele și le făcea oricum la lumina lumînării sau a lămpii cu gaz. Cînd se însera, se lua curentul, ca să se facă economie. Îl ura pentru asta pe Ceaușescu. În urmă cu o lună li se tăiase curentul pentru două săptămîni, pentru că cineva îi reclamase că aveau bec în curte. Îl aprindeau doar cînd ieșeau după lemne, să umple lada de la sobă, dar probabil că el sau părinții lui l-au uitat odată aprins și cineva a văzut asta. Nu li s-a spus cine i-a reclamat, doar li s-a comunicat oficial că la următoarea abatere li se va tăia definitiv curentul. Curentul ți se putea tăia și dacă aveai un consum prea mare sau dacă se descoperea că te încălzești cu un radiator electric.
Darius putea înțelege pînă la un punct economiile care se făceau. La televizor, în cele două ore de program zilnic, se vorbea despre sacrificiile pe care trebuie să le facă toți românii pentru plata datoriilor externe. Ceea ce nu înțelegea Darius, la cei 12 ani ai lui, era de ce se spunea, la televizor și la radio, că trăiau într-o Epocă de Aur, în civilizație și bunăstare, cînd era evident că nu e așa. Și de ce la televizor și la radio erau mereu emisiuni de laudă la adresa partidului comunist și a conducătorului suprem. Pe de o parte, de ce avea nevoie de laude necontenite cineva care își face doar treaba? Oare nu voiau comuniștii să fie la putere? Îi obliga cineva să conducă? El, Darius, dacă ar fi fost la conducere, s-ar fi jenat să-i tot cînte lumea ode și omagii. Pe de altă parte, și un copil înțelegea că partidul și Ceaușescu nu reușeau să asigure nici măcar condiții decente de viață pentru oameni, căldură, mîncare, autobuze pentru muncitori. Seară de seară, el își făcea temele în miros de petrol, pe o lumină chioară, care îi slăbea ochii.
Darius înțelesese de mic că lucrurile nu sînt în regulă. La ei în casă se asculta Radio Europa Liberă, se citeau și se discutau cărți critice la adresa realităților de după instaurarea comunismului sau care prezentau sistemele sociale și economice din alte țări. Bunicile lui – doar pe ele le-a mai prins în viață – îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, pe comuniștii care le luaseră pămîntul. După ce a învățat să scrie și să citească, Darius a început și el să scrie poezii. La opt ani, după modelul lui Goga și Coșbuc, poeții preferați ai bunicii paterne – o simplă țărancă fără școală, dar pasionată de lectură – Darius a scris primele poezii de revoltă socială, în care denunța sărăcia din țară. Poeziile le-a regăsit mult mai tîrziu, în dosarul lui de la Securitate, pentru că părinții le duseseră la școala unde lucrau, să le citească colegilor. Profesorii l-au felicitat pe Darius pentru talent, dar unul dintre ei și-a făcut și datoria patriotică de a-l turna la Securitate.
Iarna era și problema asta, a autobuzelor. Pur și simplu nu veneau, deși oamenii plăteau abonament, deși copiii trebuiau să ajungă la școală, iar adulții la serviciu. Dacă nu ajungeau la timp, li se tăia ziua de lucru. Unii cîștigau doar 300 de lei pe lună din cauza asta. Oare cum pot trăi cu banii ăștia? se întreba Darius. Ce le dau copiilor lor să mănînce? Părinții lui nu aveau problema asta, pentru că erau profesori la școala din sat, dar pe Darius îl revolta situația și îi compătimea pe colegii lui, ai căror părinți nu-și primeau tot salariul, deoarece nu aveau cum să ajungă la serviciu.
Aproape în fiecare dimineață oamenii alergau ca oile de la o stație la alta, în speranța că vreun autobuz de pe traseu se va opri ca să coboare cineva, iar ei vor putea urca. Măcar cîțiva dintre ei. Înghesuiți, inimaginabil de înghesuiți. Darius, care era mai mic de statură, a încercat o dată să ridice picioarele de pe podea, să nu se mai sprijine, și a rămas suspendat în aer, prins între ceilalți oameni, care stăteau presați precum filele unei cărți duse la legătorie.
Uneori, cînd era evident că nu mai circulă autobuzul pentru satul lor, tatăl lui Darius îl ducea pe el și pe alți colegi cu mașina pînă în oraș, la prima stație de tramvai. Dar nu putea face asta prea des, pentru că benzina era raționalizată, puteau cumpăra doar cîțiva litri pe lună. Darius știa că asta era excepția, că trebuie să se descurce, că tatăl lui nu putea să-l ducă decît rar cu mașina, pentru că nu aveau benzină și pentru că trebuia să fie și el pe ora 8 la școală, la serviciul său.
Prin urmare mergea și el în fiecare dimineață, atunci cînd nu veneau autobuze, spre stația cealaltă, se înghesuia cu ceilalți elevi și adulți în hîrburile pe roți, vechi și murdare, care se stricau tot mai des și nu puteau fi nici reparate, nici înlocuite, pentru că nu erau bani pentru asta. Așa cum nu mai erau nici medicamente pentru bolnavi, nici alimente în magazine, pentru că trebuiau plătite datoriile externe. Așa hotărîse tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, geniul Carpaților, iar oamenii aplaudau sau răbdau în tăcere.
Cînd au ajuns la stația din capătul satului se luminase deja. Era tot frig și mohorît, soarele nu se vedea încă de după norii groși. Șoseaua era acoperită de zăpada tasată de roțile rarelor mașini sau autobuze care mai circulau. Erau un grup mare de oameni, adulți și copii, care stăteau în stație și așteptau, înghețați, un autobuz. Darius și alți copii țopăiau ca să se încălzească. Gerul îi mușca fața, frigul îi pătrundea pînă la oase.
După vreun sfert de oră a apărut un autobuz, dar nu a oprit. A oprit de fapt la mare distanță de stație, ca să coboare cineva care avea treabă la ei în sat. Cîțiva oameni au luat-o la fugă spre autobuz, dar acesta și-a închis ușile și a plecat mai departe. Era plin pînă la refuz, se vedeau oamenii striviți de ușa autobuzului, stînd claie peste grămadă pe scaune. O grămadă de trupuri înghețate într-o carcasă de tablă ruginită înaintînd cu greu spre oraș.
Darius simțea că trebuie să facă ceva. Întotdeauna căuta soluții, nu putea să aștepte pasiv să se rezolve lucrurile de la sine. Ar fi putut pleca pe jos spre oraș. Ar fi ajuns la școală cu întîrziere, dar ar fi explicat că nu a avut cu ce să vină și i-ar fi fost motivate absențele.
În urmă cu cîteva zile, cînd a venit brusc ninsoarea, nu a mai avut cu ce să vină acasă din oraș. A stat două ore în stație. Erau sute de oameni, elevi și muncitori la fabricile din oraș, așteptînd un autobuz care să-i ducă înapoi în satele lor. Dar nu venea nici un autobuz. Se întuneca încet-încet și se făcea tot mai frig. Era evident că tatăl lui nu putea veni după el, pentru că drumul nu era curățat, nu puteau circula mașini. Ar fi putut circula cel mult autobuzele sau camioanele, dar de câteva ore nu venise nici un autobuz. Atunci Darius i-a spus verișoarei lui că trebuie să plece pe jos acasă.
„Hai cu mine, nu mai vine nimic. Așa măcar ajungem sigur acasă și nici nu înghețăm în stație.”
„Cum să mergem singuri? Dacă ni se întîmplă ceva?”
„Vino, nu ni se întîmplă nimic!” Dar și el își făcea de fapt griji. Drumul spre satul lor trecea pe lîngă o pădure. Dacă din pădure ieșeau lupi sau mistreți și-i atacau? Și totuși nu putea aștepta. Își dădea seama că asta e singura soluție, că și ceilalți vor pleca în cele din urmă tot pe jos spre casă. Măcar să plece ei mai repede, pînă nu se întunecă de tot și se face și mai frig.
Au plecat amîndoi, el în față, înaintînd cu greu prin zăpada înaltă pînă la brîu, deschizînd drum pentru verișoara lui, mai înaltă cu două capete decît el, care venea în urma lui. Au ajuns acasă după patru ore, noaptea. Dar măcar au ajuns.
Darius le-a spus prietenilor lui, grupului cu care stătea de obicei în autobuz:
„Următorul autobuz îl oprim. Dacă mai vine un autobuz ne așezăm în fața lui și nu-l lăsăm să treacă mai departe. Oprim circulația și cerem să vină autobuze. Să se dea autobuze pentru noi, pentru părinții noștri care merg la lucru.”
„Dar dacă șoferul nu oprește? Dacă trece peste noi?”
„Cum să treacă? Păi nu face pușcărie dacă ne omoară?”
„Dar dacă pățim noi ceva? Dacă ne arestează?”
„Cum să ne aresteze? Cum să aresteze niște copii? Noi nu facem nimic rău, cerem doar ceva normal, să fie autobuze, să poată merge oamenii la lucru și copiii la școală. Avem abonamente, dar nu avem autobuze cu care să mergem la școală și la lucru. De ce să ne aresteze pentru așa ceva?”
După cîteva minute a apărut un autobuz, însă dinspre oraș.
„Hai să-l oprim!” a spus Darius.
„Dar ăsta nu merge spre oraș!”
„Nu-i nimic! Îl oprim și blocăm toată circulația pînă ni se promite că vor fi curse pentru oamenii din satul nostru. Hai să mergem!”
„Haideți, măi, să oprim autobuzul!” a strigat Laviniu, un prieten de-al lui Darius, spre cei din stație.
Au plecat doar cinci copii, Darius, Laviniu și încă trei. Ceilalți, elevi sau adulți, nu s-au mișcat.
Cei cinci s-au pus în mijlocul șoselei, blocînd-o de la un capăt la altul. Autobuzul s-a oprit la o jumătate de metru de ei. Era gol. Au urmat cîteva secunde tensionate. Ce se va întîmpla? Șoferul va deschide ușile, va coborî la ei să le ceară să elibereze drumul? Darius era pregătit să-i spună că ei nu pleacă de acolo pînă nu vor veni autobuze pentru cei din satul lor. Pînă nu li se promite că de acum încolo vor veni autobuze în fiecare dimineață, să îi ducă în oraș.
Șoferul a pornit din nou motorul. Asta i-a speriat pe copii. Nu și pe Darius.
„Nu plecați! Vrea doar să ne intimideze. Nu are cum să treacă peste noi.”
Autobuzul a pornit, înaintînd încet spre copii. Ceilalți patru au fugit, lăsîndu-l pe Darius singur în fața mașinii. Darius a rămas pe loc. Lui nu îi era frică.
Autobuzul a ajuns lîngă el și a început să-l împingă încet-încet. Centimetru cu centimetru. Obligîndu-l să pășească în spate. Darius își dădea seama că șoferul nu ar fi făcut asta dacă ar fi rămas toți. Nu ar fi putut risca să se împiedice vreun copil și să cadă sub roți. Era revoltat de lașitatea celorlalți. A celor patru prieteni care au fugit cînd a pornit autobuzul și a tuturor celorlalți. Cei patru fugiseră, iar ceilalți priveau doar de pe margine, fără să facă nimic. Nici un gest. Dacă ar fi venit și ei, ar fi putut opri autobuzul. Dacă le-ar fi păsat… Dar nu venea nimeni.
Copleșit de obidă, copilul s-a dat la o parte. Autobuzul și-a continuat drumul. Dar Darius nu se putea da bătut. Circulația trebuia oprită. Nu puteau să suporte asta la nesfîrșit. Să fie bătaia de joc a celor care conduceau județul. Să îndure oamenii mizeria asta, să nu-și primească salariul, pentru că nu aveau cum să ajungă la fabrică, iar copiii lor să sufere de foame, pentru că banii primiți nu le ajungeau pentru mai nimic. Trebuia să facă ceva.
Darius s-a întors în stația de autobuz unde erau două bănci grele, cu picioare de piatră. A tîrît singur băncile în mijlocul drumului, făcînd din ele o baricadă. Nimeni nu l-a ajutat, dar nici nu l-a oprit. Îi înțelegea, le era teamă. Dar lui nu îi era. Ce putea să-i facă lui cineva? El era copil. Nu puteau să-l aresteze pentru asta. Nu furase, nu distrusese nimic. Copiii erau duși la casa de corecție doar dacă furau sau distrugeau ceva. Acum drumul era blocat, chiar dacă oamenilor le era frică să-l blocheze ei înșiși. Chiar dacă nu aveau curaj să facă ceva, orice, în afară de a aștepta să vină un autobuz cu care să ajungă prea tîrziu la serviciu.
Atunci a venit șeful de post. Oare îl chemase cineva? Oare văzuse și el agitația sau era din întîmplare acolo? Le-a spus oamenilor să dea băncile la o parte, să elibereze drumul. Aceștia au sărit și le-au luat imediat de pe șosea. Milițianul nu i-a zis nimic lui Darius, deși probabil că văzuse sau aflase că el a fost cel care a tras băncile în drum. Drumul era eliberat. Au trecut două mașini mici spre oraș. Apoi a venit și un autobuz, dintr-un sat vecin, pe care șeful de post l-a oprit. A spus să urce doar copiii, să poată merge la școală. Au urcat toți elevii.
Darius era necăjit că încercarea lui de a opri circulația și de a forța autoritățile să trimită autobuze în satul lui eșuase. Se gîndea că poate nu ar fi trebuit să urce în autobuz. Poate ar fi trebuit să-i spună el șefului de post ceea ce știa toată lumea: că nu sînt autobuze, că oamenii trebuie să meargă la serviciu. Să-i ceară să transmită la centru că situația e gravă, că oamenii se revoltă, că nu mai pot suporta. Dar cum era să facă asta el, un copil? Un copil care ar fi vrut să-i ajute pe adulți, dar pe care adulții l-au lăsat singur cînd a oprit pentru ei un autobuz.
Darius nu știa că gestul lui de revoltă a avut totuși urmări. În lunile următoare autobuzele au circulat mai regulat în satul lor. Poate că autorităților le era teamă de o revoltă. Sau poate mai degrabă de un accident, în cazul în care un copil ar fi făcut din nou un gest necugetat, pentru că era evident că adulții nu se vor revolta, oricît de mare ar fi fost mizeria în care trăiau. În orice caz, situația transportului s-a ameliorat puțin în lunile care au urmat, dar a avut loc și o anchetă în sat, de care Darius a aflat doar mai tîrziu, indirect. În vacanța de vară, un băiat care locuia la marginea satului, lîngă pădure, pe care nici nu știa cum îl cheamă, a ținut să-i spună, rîzînd cu dispreț: „Bă, ești un prost! Cum ai oprit tu, ca prostu’, autobuzu’, și părinții tăi au avut probleme cu Securitatea!”
Mergeau înghesuiți spre oraș. La prima stație au coborît mai mulți oameni. La a doua ar fi trebuit să coboare și el, să ia tramvaiul spre centru sau să meargă pe jos mai departe, pînă la școală, dacă nu circulau tramvaiele. Dar Darius nu putea renunța atît de ușor. Autoritățile trebuiau să afle că oamenii din satul lui au nevoie de autobuze ca să ajungă la serviciu. Le-a spus prietenilor lui:
„Noi nu coborîm. Mergem pînă la ultima stație, la autogară. Mergem acolo să vorbim cu directorul autogării, să-i spunem că părinții noștri au nevoie de autobuze, că dacă nu pot veni la lucru nu sînt plătiți. Trebuie să facă ceva, să ne trimită autobuz în fiecare dimineață!”
Ceilalți au fost de acord. Părinții lor chiar erau afectați de lipsa autobuzelor. Spre deosebire de părinții lui Darius, care nu aveau nevoie de autobuze ca să meargă la serviciu. Darius a continuat:
„Cînd ajungem la autogară mergem în biroul directorului. Cînd intrăm la el, îi smulgem telefonul din priză, să nu poată chema ajutoare, să nu ne dea afară. Îl obligăm să ne asculte. Trebuie să facem asta pentru părinții noștri, ca să aibă cu ce să meargă la lucru!”
Autobuzul se apropia încet de autogară. Copiii tăceau. Darius se uita îngîndurat pe fereastră. Cînd au ajuns la stația de la piață, doi copii au spus brusc: „Noi trebuie să coborîm aici.” Au coborît repede. Mai rămăseseră doar trei copii în autobuzul gol.
„Voi veniți, nu?” a întrebat Darius.
„Da, venim!” a răspuns Laviniu. Asta l-a liniștit pe Darius. Prietenul lui făcea karate, pe ascuns, la un club de judo. Era mai înalt și mai bine făcut decît Darius. E bine să ai prieteni cărora nu le e frică!
Cînd au ajuns la penultima stație, Laviniu și celălalt băiat au sărit din autobuz și au plecat repede, fără să-l salute măcar pe Darius. Acesta a rămas în autobuzul gol. Cînd a ajuns la autogară a coborît și el.
A stat un pic în fața autogării. Era o clădire cenușie și rece. Nu mai fusese niciodată aici, nu cunoștea locul. Cîteva autobuze așteptau cu motoarele pornite. Oameni înghețați, cenușii, stăteau la coadă să urce în ele. Cei care veniseră la oraș de dimineață, devreme, iar acum se întorceau în satele lor cu bagaje, unii cu saci de pîine neagră cumpărată la prima oră de la brutăriile din oraș, ca să o ducă la animalele de acasă, crescute pentru carne, pentru că în magazine nu se mai găsea carne.
Darius s-a gîndit o clipă că poate ar trebui să meargă la directorul autogării, să-l roage să dea autobuze pentru oamenii din satul lui. Dar cum să facă asta, singur? Cum să spună că „părinții noștri nu au cu ce să vină la serviciu”, cînd el era unul singur? Cînd părinții lui nu aveau nevoie de nici un autobuz, iar celorlalți se pare că nu le păsa? Nimănui nu-i păsa.
A ieșit din autogara mizeră și a pornit spre școală, refăcînd din memorie traseul pe care venise, în aerul înghețat al dimineții. Era o dimineață frumoasă de iarnă.
La Editura Polirom a apărut recent ediția a 15-a, revăzută și adăugită, a cursului Limba germană. Simplu și eficient. Cartea este un ghid pentru cei interesaţi şi mai ales motivaţi să îşi însuşească într‑un timp relativ scurt – cîteva luni – cunoştinţe de limba germană la un nivel mediu‑avansat (B1/B2 din Cadrul European Comun de Referință pentru cunoașterea unei limbi). Ea se adresează elevilor, studenţilor care încep să studieze germana doar la facultate, precum şi adulţilor care dintr‑un motiv sau altul doresc sau trebuie să înveţe această limbă.
Limba germană. Exerciții de gramatică și vocabular (ajunsă și ea la ediția a 14-a) este o culegere de exerciţii utilă celor care învaţă limba germană și un instrument eficient de exersare și fixare a gramaticii și vocabularului în vederea obținerii unor certificate de competență lingvistică, cum ar fi Goethe Zertifikat, Test DaF, DSD sau ÖSD.
Ambele cărți pot fi comandate direct la editură, prin e-mail la sales@polirom.ro sau lăsînd o comandă pe site, cu o reducere de pînă la 30% față de prețul de librărie (în funcție de numărul de exemplare comandat).
(Fragment din romanul Muta, publicat în Revista Familia)
Într-o seară stăteau pe banca lor preferată în parcul de la catedrala catolică. Se uitau la bătrînul arin alb din faţa lor, înconjurat de lăstari de un verde crud, cu tulpina bifurcată şi coroana boltită maiestuos deasupra lor. Tăceau amîndoi. Pe Andrei se vedea că îl frămîntă ceva. După un timp zise:
– Tu ce părere ai despre ce facem noi?
Ea nu îi răspunse imediat, nefiind sigură la ce se referă. Voia oare să o întrebe dacă îi place să iasă împreună, dacă îi place că la sfîrşitul fiecărei zile se întîlneau undeva în oraş sau veneau împreună de la gater şi stăteau pînă tîrziu, se plimbau şi povesteau? Evident că era partea cea mai fericită a zilei, pe care o aştepta ca un zbor într-o altă lume, ca o evadare, ca o oază de linişte şi bucurie, în care ea era în centrul atenţiei, în care el era foarte ocrotitor şi prevenitor, îi făcea complimente, o făcea să se simtă frumoasă şi apreciată pur şi simplu ca om, ca femeie.
Nu îi putea spune direct asta, pentru că atunci ar fi recunoscut cît de importante erau pentru ea serile petrecute cu el, ar fi spus în cuvinte cît de fericită era şi poate că vraja s-ar fi destrămat în momentul în care ea ar fi recunoscut asta.
Pe de altă parte nici nu ar fi vrut să ajungă la alte discuţii, la faptul că, deşi ea se simţea aşa de bine cu el, părinţii ei nu vedeau cu ochi buni aceste evadări zilnice şi îi făceau reproşuri că îşi neglijează familia, că nu se cuvine ca ea, fiica lor, să se afişeze cu un băiat de origine modestă, care mai era şi angajatul lor. Nu, auzea destule acasă din cauza asta, nu trebuia să piardă şi aici vremea vorbind sau gîndindu-se la asta! Şi mai ales Andrei nu trebuia să ştie de discuţiile acelea. De aceea răspunse doar, ezitant:
– E ok, ce să spun? Dacă sîntem aici înseamnă că e ok, nu?
– Nu asta te-am întrebat, dacă îţi place să ne vedem. Te-am întrebat dacă îţi place ce facem noi la serviciu, dacă nu ai nici o problemă cu ce facem acolo?
– Ar trebui să am vreo problemă? Nu ne facem bine treaba? Cred că toată lumea e mulţumită de noi. Şi tu eşti foarte bun în ceea ce faci. Eu chiar mă bucur că lucrezi cu noi. Dar parcă am zis că seara să nu mai discutăm probleme de serviciu… Avem toată ziua pentru asta.
– Dar nu discutăm probleme de serviciu! Ţi-am zis eu cumva că s-a înfundat vreun şnec sau că s-a rupt vreo curea de transmisie sau vreo lamă sau că s-a gripat vreun rulment?
– Dar mă întrebi dacă îmi place la serviciu…
– De fapt nu dacă îţi place aşa, să mergi la serviciu, ci dacă ţi se pare ok ce faci la serviciu. Şi de fapt am zis: ce facem noi acolo.
– De ce să nu-mi placă? E greu, dar e şi interesant. Să faci să meargă o maşinărie aşa de mare cum e fabrica noastră, care nu doar că merge, ci şi creşte continuu. Ştii că atunci cînd am venit eu la fabrică aveam trei gatere duble şi un Banzic, iar acum avem toate utilajele pe care le ştii? Şi că în urmă cu cinci ani aveam 70 de oameni care lucrau în două schimburi, iar acum avem 300 care lucrează mult mai eficient, 24 de ore din 24? 300 de oameni cărora le dăm salarii, o pîine pentru ei şi familiile lor. Ca să nu mai spun că înainte să vin eu la firmă se prelucrau vreo 200 de metri cubi de buştean pe zi, iar acum sînt peste 2500, pe care îi valorificăm aproape fără pierderi. Şi toată creşterea asta mi se datorează şi mie! Sigur că mă simt bine, să văd că pot să fac atîtea lucruri, că sînt o piesă importantă într-o maşinărie uriaşă.
– Deci te simți bine, ești fericită, împlinită din punct de vedere profesional…
– Da, mi-am dovedit că pot să fac performanță. Mi-am dovedit mie și le-am dovedit și celor din jur că pot face ceva foarte bine, că am o valoare și eu, că nu sînt doar copilul cuiva. Nu, sînt un om care face profit pentru firmă și creează locuri de muncă. Nu știu dacă în altă parte aș fi reușit să fac asta. E poate șansa de a-mi dovedi mie de ce sînt în stare.
– Și nu crezi că puteai să faci și altceva la fel de bine? Cu ideile tale, cu munca ta, cu inteligența ta…
– Ce să fac altceva?
– Păi… Ce ai studiat. Sau nu ți-a plăcut chimia? De ce ai făcut facultatea aceea? Nu pentru că ți-a plăcut?
– Ba da… Dar e mai complicat. Oricum, nu cred că puteam să fac atît de multe în timp așa de scurt. Și nu cred că satisfacțiile erau aceleași. Gîndește-te numai ce salariu are un profesor sau un cercetător… Dar acum asta e, asta fac și sînt mulțumită. Şi lucrurile nu se vor opri aici. Vreau să facem şi mai mult.
– Mai mult?!
– Da. Nu ţi-am spus pînă acum. Dar mă tot gîndesc la ceva ce ar fi bine şi pentru noi doi. Am putea să conducem noi doi o astfel de fabrică. De fapt o filială a Midas Holz, că nu vreau să ne despărţim de ei, să fim concurenţi sau ceva de genul acesta. Nu, să deschidem încă o fabrică, aşa ca şi cea de la Dărmăneşti. Poate la Cîrlibaba sau chiar în Maramureş, poate în Harghita. Undeva nu departe, dar unde e destul lemn. Şi poate şi esenţe diferite, ca să completăm oferta, să putem satisface cereri cît mai diverse. Şi fabrica asta ar fi a noastră, adică tu şi cu mine am conduce totul!
– Şi ai tăi?
– Păi tata ar rămîne aici, să se ocupe de fabrică şi de exploatările din zonă, mama mai departe cu afacerile din Suceava, cu mall-ul, cu ce mai vrea să facă ea acum. Că şi ea vrea să se extindă, mai ales după ce a venit şi soră-mea, care o ajută la mall. Vrea să intre tare pe piaţa de energie, cu energiile regenerabile. Vrea să construiască o microhidrocentrală, că se dau fonduri europene pentru asta şi apoi ai cîştiguri foarte mari şi din certificate verzi. Că e energie curată, chestii. Se descurcă ei. Important e că am fi noi doi împreună. Sigur, tata ar rămîne şef la firma mare, la Midas Holz, dar noi am fi la fabrica noastră, am colabora cu el, am planifica totul împreună, în familie, nu zic să ne despărţim aşa de ei. Cred că şi ei ar fi mîndri să vadă că facem ceva, că şi noi contribuim – amîndoi – la creşterea firmei. Sper că s-ar bucura. Iar noi am fi împreună, înţelegi, în altă parte…
Andrei tăcea. Înţelegea foarte bine ce voia ea să spună. Simţea că îi e foarte milă de ea, de disperarea ei. Ştia foarte bine ce vrea să spună Ema, de unde îi venise ideea asta cu deschiderea unei alte fabrici în altă parte. Adică să fie undeva departe de Suceava, unde toată lumea ştia cine e ea, din ce familie, şi că el e angajatul lor. Pe de altă parte îi era ciudă că ea nu vedea nici o altă soluţie, nici o altă variantă decît să facă mai departe ceea ce făcea şi acum, adică să producă tot mai mulţi bani – pentru firmă, pentru părinţii ei şi chiar şi pentru ea, dacă e pînă acolo – transformînd zilnic mii de arbori în cherestea, tot mai mulţi, tot mai multe mii… Simţea că vede negru în faţa ochilor, că vede mii de TIR-uri cu buşteni şi cu cherestea intrînd şi ieşind pe poarta fabricii, iar el e acolo, neputincios, ajutînd-o pe ea să facă să meargă mai departe monstrul acela care înghiţea păduri. Ajutînd-o pentru că nu putea să plece de lîngă ea, iar ea nu putea să plece de la fabrică.
– Ce părere ai? Ce zici de planul meu? îl întrebă ea, privindu-l cu căldură şi cu speranţă. Nu ţi-ar plăcea şi ţie?
Lui Andrei îi era greu să răspundă. Apoi se auzi spunînd, parcă fără să vrea:
– Nu. Citește restul acestei intrări »
A fost odată o corabie al cărei căpitan şi ai cărei secunzi, crezându-se atotştiutori în meşteşugul marinăresc, şi-au zis că pot depăşi orice limită. Atât de tare li s-a urcat la cap, încât şi-au pierdut minţile. Au cârmit corabia spre nord şi-au mers, şi-au tot mers, până au ajuns să se strecoare în mod periculos printre iceberguri şi banchize în derivă. Nu s-au întors însă din drum, ci au continuat să navigheze spre nord, intrând în ape din ce în ce mai primejdioase. Iar asta doar pentru că erau în căutare de noi şi noi aventuri care să le dovedească dibăcia într-ale marinăriei.
Pe măsură ce nava atingea latitudini tot mai înalte, pasagerii şi echipajul se arătau din ce în ce mai îngrijoraţi. Au început să se certe între ei, plângându-se de condiţiile în care trăiau. Citește restul acestei intrări »
Pentru că starea de sănătate nu-mi permite să călătoresc, daţi-mi voie să vă salut măcar de la distanţă şi să vă mulţumesc că v-aţi amintit cea de 75-a mea aniversare. Nu e ceva care să se întâmple foarte des şi de aceea mă încântă şi mă emoţionează.
Îmi amintesc cu mare plăcere de vizita mea la Bucureşti, din 1994, şi de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa pe care l-am primit din mâna Rectorului Universităţii, Emil Constantinescu, care a fost şi ales preşedinte la scurt timp după asta. Dacă este printre cei prezenţi azi, îi transmit salutările mele cordiale. Pentru discursul meu de atunci mă gândisem, în urma celor cinci ani scurşi, la soarta pe care o are un slogan revoluţionar şi la diferenţa dintre un ideal şi o iluzie.
Idealul pe care îl atinsesem era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. Citește restul acestei intrări »
În ultimii 60 de ani, Pământul a pierdut peste jumătate din suprafaţa acoperită de arbori. Jumătate din arborii planetei au fost tăiaţi de dragul banilor, în numele progresului. De tăiat s-a tăiat mai mult acolo unde flămânzii de bani au găsit legi strâmbe şi conducători corupţi, gata să sprijine „progresul” pentru un comision oarecare.
România e din păcate o astfel de ţară unde drujba şi buldozerul fac legea, pentru că moravurile politice sunt cum sunt, iar civismul e sub nivelul mării. În România se lucrează mult şi prost. Culmea cinismului e că natura e distrusă uneori tocmai pentru a se prădui banii fondului de mediu. În loc ca din banii alocaţi mediului să se facă împăduriri şi renaturări, singurele durabile şi eficiente în combaterea poluării, la noi ei sunt jefuiţi prin „lucrări”.
Lucrări inutile şi hidoase de amenajări de râuri sau reamenajări de parcuri, adică mult beton (dale etc.) şi tot mai puţini arbori. Plus obişnuitele lucrări la drumuri, parcări şi altele de acest fel, unele necesare, altele nu, dar majoritatea executate cu un dispreţ grobian faţă de natură, de viaţă, de sănătatea oamenilor.
Dacă s-ar dori, multe lucrări s-ar putea face şi cruţându-se arborii dătători de sănătate, dar pitecantropul modern se gândeşte doar la banul care îi intră în buzunar fără să muncească. Cum să faci parcări păstrând şi arborii, dacă în fiecare roabă de asfalt e un comision pe care nu vrei să îl ratezi?
Unii dau aurul ţării pe un comision oficial de nimic (probabil cel neoficial e suficient de mare), aducând otrăvuri ce vor distruge durabil regiunea afectată, alţii deschid hidrocentrale rudimentare pe cât mai multe râuri, ucigându-le, alţii fac fabrici de curent pe lemn, că încă mai sunt nişte păduri ce pot fi furate sau vândute pe mărunţiş, în fine, alţii taie în oraşe mii de arbori care ne dau sănătate, ca să avem cât mai multe pieţe pietonale sau promenade de-a lungul unui râu, de parcă în asta constă calitatea vieţii, nu mai degrabă într-un aer respirabil.
Vechii barbari trăiau în natură, în păduri, de unde atacau uneori oraşele şi omorau şi oameni nevinovaţi. Noii barbari trăiesc în oraşe şi distrug, orbiţi de lăcomie, în numele progresului şi civilizaţiei, tot ceea ce ţine de natură, păduri, arbori, râuri, ucigând treptat, dar sigur, toţi nevinovaţii Terrei: plante, animale, oameni.
Dacă daţi un click aici puteţi vedea un ceas care arată cum stăm în acest moment. Cîţi oameni se nasc, cîţi mor, cîte maşini sînt produse, cîte biciclete, de ce boli suferim sau cîtă băutură carbogazoasă bem. Mai vedem că se taie aproape de trei ori mai multă pădure decît se replantează (nu se spune şi în cît timp ajunge la maturitate cea replantată, la asta ne putem gîndi fiecare). Merită un moment de meditaţie:
Un arbore matur, de exemplu un fag înalt de 20 de metri, are o suprafaţă totală a frunzelor de aproximativ 1.200 de metri pătraţi. Conform Societăţii Europene de Arboricultură, un astfel de arbore prelucrează într-o zi însorită 36.000 de metri cubi de aer, care conţin 18 kg de dioxid de carbon. El filtrează cea mai mare parte a substanţelor dăunătoare din aerul prelucrat şi produce zilnic 13 kg de oxigen, care acoperă necesarul a 10 oameni.
Dacă un arbore de dimensiunea aceasta este tăiat pentru a face loc unei străzi, unui chioşc sau unui loc de parcare, ar trebui plantaţi 2.000 de puieţi cu un volum al coroanei de un metru cub pentru a compensa pe termen scurt pierderile pentru sănătatea oamenilor. Iar pentru a compensa măcar pe termen lung tăierea unui singur copac matur, ar trebui plantaţi zeci de puieţi în aceeaşi zonă, pentru că doar puţine exemplare ajung la maturitate. Citește restul acestei intrări »
Orlando Balaş 