Despre natură şi planeta România

La 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐦𝐚𝐫 a apărut volumul 𝐈𝐧𝐜𝐨𝐦𝐨𝐝 (206 pagini, 25 lei), care poate fi comandat pe site-ul editurii, în diverse librării sau prin mesaj pe această pagină.

Volumul 𝐈𝐧𝐜𝐨𝐦𝐨𝐝 conține trei drame inspirate din realitatea imediată, respectiv din istoria recentă: 𝑺𝒊𝒆𝒈 𝑯𝒆𝒊𝒍 𝒔𝒂𝒖 𝑻𝒓𝒊𝒖𝒎𝒇𝒖𝒍 𝒃𝒊𝒏𝒆𝒍𝒖𝒊, 𝑳𝒂𝒔𝒂̆-𝒎𝒊 𝒂𝒓𝒊𝒑𝒊𝒍𝒆! și 𝑵𝒐𝒂𝒑𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒉𝒐𝒕̦𝒊𝒊.. Se recomandă lectura responsabilă a pieselor, doar cîte una pe zi, deoarece se citesc ușor, dar se digeră greu și pot provoca insomnii.

„Am devenit experți în supraviețuirea individuală, în dauna unei dezvoltări comunitare normale. Poate asta a făcut ca noi să cîștigăm supremația, măcar numeric, în acest spațiu. Au venit peste noi goții, slavii, au avut regate. Și au dispărut. Au plecat sau au fost asimilați. Au trăit aici, printre noi, cumanii, pecenegii, popoare războinice. Și au dispărut. Ei nu au știut ce știm noi: Să nu ne pese. Așa am supraviețuit, învățînd că nimic nu contează în afară de interesul nostru personal. Mie să îmi fie bine. Atît. Sîntem doar o aglomerare de indivizi, nu o comunitate. Am învățat atît de bine să închidem ochii la rău, încît a devenit a doua noastră natură. Orbi și surzi am devenit la suferința celui de lîngă noi. Asta a fost arma noastră secretă. Asta ne-a făcut maeștri ai supraviețuirii… Dacă oamenii în general sînt prădătorii supremi, atunci noi, românii, sîntem supraviețuitorii supremi.” (𝑵𝒐𝒂𝒑𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒉𝒐𝒕̦𝒊𝒊i)

„La 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐦𝐚𝐫 a apărut 𝒕𝒆𝒓𝒓𝒂 2.0, scrisă de Orlando Balaș, un volum cutremurător de versuri închinate naturii. Cartea (62 pagini, 20 lei) poate fi comandată pe site-ul Editurii Brumar, în diverse librării și prin mesaj către autor, pe această pagină.

Întîlnirea cu poezia lui Orlando Balaș a fost pentru mine surprinzătoare, atît pentru că această poezie se aliniază îngrijorărilor justificate ale comunității științifice față de problema ecologică, cît și pentru că această formă de exprimare – poezia – mi se părea rezervată valorificării și manifestării „geniului creator”, fără preocupări etice legate de starea actuală a naturii.

Cu atît mai mult m-a surprins modul franc în care Orlando Balaș alege să ilustreze poetic o stare de fapt, fără să lase loc unor interpretări fantasmagorice și adesea eronate. În poezia sa, care m-a impresionat prin melodicitatea ei neforțată și mesajul ei limpede, nu mai avem de descifrat „misterul intențiilor autorului” ascunse în simboluri de nepătruns, ca în cazul altor scriitori; tot ce avem de făcut e să înfruntăm un adevăr amar exprimat cît se poate de inteligibil, scutit de elucubrații inutile.

M-am bucurat mult să descopăr acest scriitor (poet, prozator, autor de teatru, dar și de manuale de limba germană) în ipostaza sa de poet pro-natura, atît pentru stilul său iconoclast, cu versuri de o melodicitate firească, cît și pentru importanța mesajului pe care îl transmite.

Inversînd optica tradițională și privind dinspre nesecata dorință omenească spre resursele limitate ale naturii, poezia din volumul de față este de două ori dureroasă: pentru că devoalează iresponsabilitatea și inconștiența speciei noastre, pe de o parte, și pentru că ilustrează consecințele acestei atitudini și ale acțiunilor aferente ei asupra naturii, de cealaltă parte.

Ideile se conturează și tensiunea emoțională se acumulează datorită, mai ales, contrastelor: dintre grandoarea universului și grandomania omului, de exemplu, în poezia buricul Pămîntului:

„două miliarde de miliarde de galaxii / cu miliarde de miliarde de miliarde de stele… / supernove, quasari, nebuloase / împrăștiate într-un hău de nelumină… //  aici / pe mărgica albastră / locuiești tu / buricul Pămîntului / centrul universului // aici tronezi tu / autocrat / pe un munte / de deșeuri.”

Sau dintre amploarea dezastrului pricinuit de noi naturii și rămășițele acesteia, ca în poezia plastic:

„o sută de particule de plastic / la o particulă de plancton / oceanele planetei sînt o mare de plastic.”

Dar cel mai mare contrast este dintre explozia omenirii, pe de o parte, și retragerea naturii, de cealaltă parte, care devine și tema dominantă a întregului volum: „lumea ta e acum lumea noastră” (man eating tiger).

Acest interes pentru natură, așa cum este ea, fără idealizări excesive, dar de o cuceritoare expresivitate în simplitatea sa, l-am întîlnit, în literatura universală, la Henry David Thoreau, dar și la Wisława Szymborska, în poezia căreia am găsit contraste ce amintesc de cele pomenite mai sus, dintre lumea speciei noastre și viața naturii:

„The stronger the microscope the more exactly, / avidly they’re multiplied. / They don’t even have decent innards. // They don’t know gender, childhood, age. / They may not even know they are – or aren’t. / Still they decide our life and death.”(Microcosmos)

De altfel, în altă ordine de idei, comună celor doi autori le este și îngrijorarea, de o seducătoare modestie, pentru felul în care își exprimă gîndurile:

„doar în vis / cuvintele mele sînt jerbe de flăcări, / doar în vis scriu o limbă îngerească / după care mă mistuie dorul / cînd mă trezesc // vin din două lumi / care nu se ating decît cu oroare, / care se amestecă doar din necesitate … // între ele trăiesc / suspendat / sugrumat / de lațul cu care fiecare

dintre cele două lumi / mă asigură să nu cad / în cealaltă.” (Orlando Balaș, doar în vis);

„I’ve wanted to write about them for a long while, / but it’s a tricky subject, / always put off for later and perhaps worthy of a better poet, / even more stunned by the world than I.” (Wisława Szymborska, Microcosmos).

Este îmbucurător că și în literatura română apare interesul față de soarta naturii, dincolo de ceea ce are să ne ofere ea și, în primul rînd, în relație cu ceea ce îi datorăm noi, chiar dacă probabil „pragul fără întoarcere l-am trecut demult” (mîine e un zid de piatră și foc).

Poezia lui Orlando Balaș are toate calitățile pentru a ne tulbura, dar și pentru a ne trezi interesul pentru starea dramatică în care omul a adus natura. Tulburarea despre care vorbesc vine nu doar din gravitatea mesajului poeziei, ci și din frumusețea ei intrinsecă, din imaginile vii și sensibile create de un autor care reușește să spună atît de mult cu atît de puține cuvinte.” 𝐕𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮, cronicar literar

„Poeziile lui Orlando Balaș sînt surpinzătoare prin mesajul lor, sînt bine scrise, cu un talent scriitoricesc de netăgăduit. E admirabil felul în care a reușit să cuprindă în puține cuvinte problemele mari ale “mamei” noastre, planeta Pămînt. Versurile lui dor, fără să fie agresive. Au o muzicalitate, o fluiditate firească, o tristețe care te copleșesc. E o carte pe care o citești dintr-o răsuflare. O carte pe care aș împărți-o copiilor în școli, aș pune-o în cutiile poștale, le-aș da-o celor care se relaxează prin parcuri, le-aș face-o cadou petrecăreților de la grătare. Poate, poate așa oamenii ar pricepe ceva din respectul și grija cu care sîntem datori față de apa, iarba, pădurea și aerul pe care îl respirăm ca să trăim atît cît o fi să fie pe mărgica albastră numită Terra.” 𝗠𝗼𝗻𝗶𝗰𝗮 𝗕𝗼𝗹𝗼𝗴𝗮, scriitoare

„Poezia din acest volum este una de tip militant, transmițând clar un mesaj. Sau, și mai bine zis, un mesaj clar: Aveți grijă de planeta voastră, e singura pe care o aveți la îndemînă! O poezie scrisă curat, fără briz-brizuri, de cineva care stăpînește bine condeiul. Noi nu prea avem cultura acestui gen de poezie, mult prea poeți din fire…“ 𝗙𝗹𝗼𝗿𝗲𝗻𝘁𝗶𝗻 𝗦𝗼𝗿𝗲𝘀𝗰𝘂, scriitor

„Victoria Diaconescu, prefațatoarea cărții, chiar subliniază că autorul „spune atît de multe cu atît de puține cuvinte”; așa este, sunt de acord. Asta necesită o măiestrie discursivă de invidiat și la nivel de idei o logică imbatabilă. Orlando Balaș se declară pastor al propovăduirii liturghiei ecologice și face bine ce face. Este un caz fericit între cazurile nefericite, aș spune, căci avem la ora actuală deja câteva încercări de aplicare a teroriei ecologice în poezie. Inteligența poeziei lui Balaș mizează pe simplitate, repere imperative, nuanțe puține, o linie stabilă de așa da, așa nu. N-aș fi crezut că am să citesc, și îmi doream de mult timp să găsesc ceva spălat de „frumos” și „manierat” și aici am găsit un personaj care imprimă forfota în semeni. … Orlando Balaș, un poet pe care vreau să îl urmăresc și la discursul căruia mă mai întorc la câte o cafea. Are mult-mult sens, este eco-profetic!” 𝗚𝗮𝗯𝗿𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗙𝗲𝗰𝗲𝗼𝗿𝘂, cronicar literar

„Cel mai spectaculos comeback poetic al ultimilor ani.” 𝗟𝗶𝘃𝗶𝘂 𝗔𝗻𝘁𝗼𝗻𝗲𝘀𝗲𝗶, scriitor

Dimineața lui Darius

Era deja 7.15, dar afară era încă întuneric și frig. Cumplit de frig. Un autobuz a trecut pe lîngă ei, plin, fără să oprească. Venea de undeva de pe traseu. Auobuzul lor nici măcar nu venise în sat. Nu circulau autobuzele. Poate nu aveau motorină. Poate erau stricate.

„Hai să mergem dincolo, la școală!” a zis un băiat mai mare și a pornit împreună cu alți elevi de liceu spre cealaltă stație de autobuz, din capătul satului, pentru că era clar că aici, la stația din centru, nu mai oprea nici un autobuz de pe traseu. Cele care veneau de mai departe se opreau doar la intrarea în sat, dacă voia cineva să coboare, și atunci urcau și localnicii, dacă mai încăpeau. În centru nu mai opreau. Toți copiii au pornit pe jos, pe șoseaua acoperită de zăpadă, spre stația din capătul satului. Adulții, muncitori la fabricile din oraș, au plecat și ei, după copii. 

Era mai bine că umblau, dacă stăteau doar și așteptau le era mai frig. Darius era obișnuit cu întunericul, dar cu frigul nu se putea obișnui. Temele și le făcea oricum la lumina lumînării sau a lămpii cu gaz. Cînd se însera, se lua curentul, ca să se facă economie. Îl ura pentru asta pe Ceaușescu. În urmă cu o lună li se tăiase curentul pentru două săptămîni, pentru că cineva îi reclamase că aveau bec în curte. Îl aprindeau doar cînd ieșeau după lemne, să umple lada de la sobă, dar probabil că el sau părinții lui l-au uitat odată aprins și cineva a văzut asta. Nu li s-a spus cine i-a reclamat, doar li s-a comunicat oficial că la următoarea abatere li se va tăia definitiv curentul. Curentul ți se putea tăia și dacă aveai un consum prea mare sau dacă se descoperea că te încălzești cu un radiator electric.

Darius putea înțelege pînă la un punct economiile care se făceau. La televizor, în cele două ore de program zilnic, se vorbea despre sacrificiile pe care trebuie să le facă toți românii pentru plata datoriilor externe. Ceea ce nu înțelegea Darius, la cei 12 ani ai lui, era de ce se spunea, la televizor și la radio, că trăiau într-o Epocă de Aur, în civilizație și bunăstare, cînd era evident că nu e așa. Și de ce la televizor și la radio erau mereu emisiuni de laudă la adresa partidului comunist și a conducătorului suprem. Pe de o parte, de ce avea nevoie de laude necontenite cineva care își face doar treaba? Oare nu voiau comuniștii să fie la putere? Îi obliga cineva să conducă? El, Darius, dacă ar fi fost la conducere, s-ar fi jenat să-i tot cînte lumea ode și omagii. Pe de altă parte, și un copil înțelegea că partidul și Ceaușescu nu reușeau să asigure nici măcar condiții decente de viață pentru oameni, căldură, mîncare, autobuze pentru muncitori. Seară de seară, el își făcea temele în miros de petrol, pe o lumină chioară, care îi slăbea ochii.

Darius înțelesese de mic că lucrurile nu sînt în regulă. La ei în casă se asculta Radio Europa Liberă, se citeau și se discutau cărți critice la adresa realităților de după instaurarea comunismului sau care prezentau sistemele sociale și economice din alte țări. Bunicile lui – doar pe ele le-a mai prins în viață – îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, pe comuniștii care le luaseră pămîntul. După ce a învățat să scrie și să citească, Darius a început și el să scrie poezii. La opt ani, după modelul lui Goga și Coșbuc, poeții preferați ai bunicii paterne – o simplă țărancă fără școală, dar pasionată de lectură – Darius a scris primele poezii de revoltă socială, în care denunța sărăcia din țară. Poeziile le-a regăsit mult mai tîrziu, în dosarul lui de la Securitate, pentru că părinții le duseseră la școala unde lucrau, să le citească colegilor. Profesorii l-au felicitat pe Darius pentru talent, dar unul dintre ei și-a făcut și datoria patriotică de a-l turna la Securitate.

Iarna era și problema asta, a autobuzelor. Pur și simplu nu veneau, deși oamenii plăteau abonament, deși copiii trebuiau să ajungă la școală, iar adulții la serviciu. Dacă nu ajungeau la timp, li se tăia ziua de lucru. Unii cîștigau doar 300 de lei pe lună din cauza asta. Oare cum pot trăi cu banii ăștia? se întreba Darius. Ce le dau copiilor lor să mănînce? Părinții lui nu aveau problema asta, pentru că erau profesori la școala din sat, dar pe Darius îl revolta situația și îi compătimea pe colegii lui, ai căror părinți nu-și primeau tot salariul, deoarece nu aveau cum să ajungă la serviciu.

Aproape în fiecare dimineață oamenii alergau ca oile de la o stație la alta, în speranța că vreun autobuz de pe traseu se va opri ca să coboare cineva, iar ei vor putea urca. Măcar cîțiva dintre ei. Înghesuiți, inimaginabil de înghesuiți. Darius, care era mai mic de statură, a încercat o dată să ridice picioarele de pe podea, să nu se mai sprijine, și a rămas suspendat în aer, prins între ceilalți oameni, care stăteau presați precum filele unei cărți duse la legătorie.

Uneori, cînd era evident că nu mai circulă autobuzul pentru satul lor, tatăl lui Darius îl ducea pe el și pe alți colegi cu mașina pînă în oraș, la prima stație de tramvai. Dar nu putea face asta prea des, pentru că benzina era raționalizată, puteau cumpăra doar cîțiva litri pe lună. Darius știa că asta era excepția, că trebuie să se descurce, că tatăl lui nu putea să-l ducă decît rar cu mașina, pentru că nu aveau benzină și pentru că trebuia să fie și el pe ora 8 la școală, la serviciul său.

Prin urmare mergea și el în fiecare dimineață, atunci cînd nu veneau autobuze, spre stația cealaltă, se înghesuia cu ceilalți elevi și adulți în hîrburile pe roți, vechi și murdare, care se stricau tot mai des și nu puteau fi nici reparate, nici înlocuite, pentru că nu erau bani pentru asta. Așa cum nu mai erau nici medicamente pentru bolnavi, nici alimente în magazine, pentru că trebuiau plătite datoriile externe. Așa hotărîse tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, geniul Carpaților, iar oamenii aplaudau sau răbdau în tăcere.

Cînd au ajuns la stația din capătul satului se luminase deja. Era tot frig și mohorît, soarele nu se vedea încă de după norii groși. Șoseaua era acoperită de zăpada tasată de roțile rarelor mașini sau autobuze care mai circulau. Erau un grup mare de oameni, adulți și copii, care stăteau în stație și așteptau, înghețați, un autobuz. Darius și alți copii țopăiau ca să se încălzească. Gerul îi mușca fața, frigul îi pătrundea pînă la oase.

După vreun sfert de oră a apărut un autobuz, dar nu a oprit. A oprit de fapt la mare distanță de stație, ca să coboare cineva care avea treabă la ei în sat. Cîțiva oameni au luat-o la fugă spre autobuz, dar acesta și-a închis ușile și a plecat mai departe. Era plin pînă la refuz, se vedeau oamenii striviți de ușa autobuzului, stînd claie peste grămadă pe scaune. O grămadă de trupuri înghețate într-o carcasă de tablă ruginită înaintînd cu greu spre oraș.

Darius simțea că trebuie să facă ceva. Întotdeauna căuta soluții, nu putea să aștepte pasiv să se rezolve lucrurile de la sine. Ar fi putut pleca pe jos spre oraș. Ar fi ajuns la școală cu întîrziere, dar ar fi explicat că nu a avut cu ce să vină și i-ar fi fost motivate absențele.

În urmă cu cîteva zile, cînd a venit brusc ninsoarea, nu a mai avut cu ce să vină acasă din oraș. A stat două ore în stație. Erau sute de oameni, elevi și muncitori la fabricile din oraș, așteptînd un autobuz care să-i ducă înapoi în satele lor. Dar nu venea nici un autobuz. Se întuneca încet-încet și se făcea tot mai frig. Era evident că tatăl lui nu putea veni după el, pentru că drumul nu era curățat, nu puteau circula mașini. Ar fi putut circula cel mult autobuzele sau camioanele, dar de câteva ore nu venise nici un autobuz. Atunci Darius i-a spus verișoarei lui că trebuie să plece pe jos acasă.

„Hai cu mine, nu mai vine nimic. Așa măcar ajungem sigur acasă și nici nu înghețăm în stație.”

„Cum să mergem singuri? Dacă ni se întîmplă ceva?”

„Vino, nu ni se întîmplă nimic!” Dar și el își făcea de fapt griji. Drumul spre satul lor trecea pe lîngă o pădure. Dacă din pădure ieșeau lupi sau mistreți și-i atacau? Și totuși nu putea aștepta. Își dădea seama că asta e singura soluție, că și ceilalți vor pleca în cele din urmă tot pe jos spre casă. Măcar să plece ei mai repede, pînă nu se întunecă de tot și se face și mai frig.

Au plecat amîndoi, el în față, înaintînd cu greu prin zăpada înaltă pînă la brîu, deschizînd drum pentru verișoara lui, mai înaltă cu două capete decît el, care venea în urma lui. Au ajuns acasă după patru ore, noaptea. Dar măcar au ajuns.

Darius le-a spus prietenilor lui, grupului cu care stătea de obicei în autobuz:

„Următorul autobuz îl oprim. Dacă mai vine un autobuz ne așezăm în fața lui și nu-l lăsăm să treacă mai departe. Oprim circulația și cerem să vină autobuze. Să se dea autobuze pentru noi, pentru părinții noștri care merg la lucru.”

„Dar dacă șoferul nu oprește? Dacă trece peste noi?”

„Cum să treacă? Păi nu face pușcărie dacă ne omoară?”

„Dar dacă pățim noi ceva? Dacă ne arestează?”

„Cum să ne aresteze? Cum să aresteze niște copii? Noi nu facem nimic rău, cerem doar ceva normal, să fie autobuze, să poată merge oamenii la lucru și copiii la școală. Avem abonamente, dar nu avem autobuze cu care să mergem la școală și la lucru. De ce să ne aresteze pentru așa ceva?”

După cîteva minute a apărut un autobuz, însă dinspre oraș.

„Hai să-l oprim!” a spus Darius.

„Dar ăsta nu merge spre oraș!”

„Nu-i nimic! Îl oprim și blocăm toată circulația pînă ni se promite că vor fi curse pentru oamenii din satul nostru. Hai să mergem!”

„Haideți, măi, să oprim autobuzul!” a strigat Laviniu, un prieten de-al lui Darius, spre cei din stație.

Au plecat doar cinci copii, Darius, Laviniu și încă trei. Ceilalți, elevi sau adulți, nu s-au mișcat.

Cei cinci s-au pus în mijlocul șoselei, blocînd-o de la un capăt la altul. Autobuzul s-a oprit la o jumătate de metru de ei. Era gol. Au urmat cîteva secunde tensionate. Ce se va întîmpla? Șoferul va deschide ușile, va coborî la ei să le ceară să elibereze drumul? Darius era pregătit să-i spună că ei nu pleacă de acolo pînă nu vor veni autobuze pentru cei din satul lor. Pînă nu li se promite că de acum încolo vor veni autobuze în fiecare dimineață, să îi ducă în oraș.

Șoferul a pornit din nou motorul. Asta i-a speriat pe copii. Nu și pe Darius.

„Nu plecați! Vrea doar să ne intimideze. Nu are cum să treacă peste noi.”

Autobuzul a pornit, înaintînd încet spre copii. Ceilalți patru au fugit, lăsîndu-l pe Darius singur în fața mașinii. Darius a rămas pe loc. Lui nu îi era frică.

Autobuzul a ajuns lîngă el și a început să-l împingă încet-încet. Centimetru cu centimetru. Obligîndu-l să pășească în spate. Darius își dădea seama că șoferul nu ar fi făcut asta dacă ar fi rămas toți. Nu ar fi putut risca să se împiedice vreun copil și să cadă sub roți. Era revoltat de lașitatea celorlalți. A celor patru prieteni care au fugit cînd a pornit autobuzul și a tuturor celorlalți. Cei patru fugiseră, iar ceilalți priveau doar de pe margine, fără să facă nimic. Nici un gest. Dacă ar fi venit și ei, ar fi putut opri autobuzul. Dacă le-ar fi păsat… Dar nu venea nimeni.

Copleșit de obidă, copilul s-a dat la o parte. Autobuzul și-a continuat drumul. Dar Darius nu se putea da bătut. Circulația trebuia oprită. Nu puteau să suporte asta la nesfîrșit. Să fie bătaia de joc a celor care conduceau județul. Să îndure oamenii mizeria asta, să nu-și primească salariul, pentru că nu aveau cum să ajungă la fabrică, iar copiii lor să sufere de foame, pentru că banii primiți nu le ajungeau pentru mai nimic. Trebuia să facă ceva.

Darius s-a întors în stația de autobuz unde erau două bănci grele, cu picioare de piatră. A tîrît singur băncile în mijlocul drumului, făcînd din ele o baricadă. Nimeni nu l-a ajutat, dar nici nu l-a oprit. Îi înțelegea, le era teamă. Dar lui nu îi era. Ce putea să-i facă lui cineva? El era copil. Nu puteau să-l aresteze pentru asta. Nu furase, nu distrusese nimic. Copiii erau duși la casa de corecție doar dacă furau sau distrugeau ceva. Acum drumul era blocat, chiar dacă oamenilor le era frică să-l blocheze ei înșiși. Chiar dacă nu aveau curaj să facă ceva, orice, în afară de a aștepta să vină un autobuz cu care să ajungă prea tîrziu la serviciu.

Atunci a venit șeful de post. Oare îl chemase cineva? Oare văzuse și el agitația sau era din întîmplare acolo? Le-a spus oamenilor să dea băncile la o parte, să elibereze drumul. Aceștia au sărit și le-au luat imediat de pe șosea. Milițianul nu i-a zis nimic lui Darius, deși probabil că văzuse sau aflase că el a fost cel care a tras băncile în drum. Drumul era eliberat. Au trecut două mașini mici spre oraș. Apoi a venit și un autobuz, dintr-un sat vecin, pe care șeful de post l-a oprit. A spus să urce doar copiii, să poată merge la școală. Au urcat toți elevii.

Darius era necăjit că încercarea lui de a opri circulația și de a forța autoritățile să trimită autobuze în satul lui eșuase. Se gîndea că poate nu ar fi trebuit să urce în autobuz. Poate ar fi trebuit să-i spună el șefului de post ceea ce știa toată lumea: că nu sînt autobuze, că oamenii trebuie să meargă la serviciu. Să-i ceară să transmită la centru că situația e gravă, că oamenii se revoltă, că nu mai pot suporta. Dar cum era să facă asta el, un copil? Un copil care ar fi vrut să-i ajute pe adulți, dar pe care adulții l-au lăsat singur cînd a oprit pentru ei un autobuz.

Darius nu știa că gestul lui de revoltă a avut totuși urmări. În lunile următoare autobuzele au circulat mai regulat în satul lor. Poate că autorităților le era teamă de o revoltă. Sau poate mai degrabă de un accident, în cazul în care un copil ar fi făcut din nou un gest necugetat, pentru că era evident că adulții nu se vor revolta, oricît de mare ar fi fost mizeria în care trăiau. În orice caz, situația transportului s-a ameliorat puțin în lunile care au urmat, dar a avut loc și o anchetă în sat, de care Darius a aflat doar mai tîrziu, indirect. În vacanța de vară, un băiat care locuia la marginea satului, lîngă pădure, pe care nici nu știa cum îl cheamă, a ținut să-i spună, rîzînd cu dispreț: „Bă, ești un prost! Cum ai oprit tu, ca prostu’, autobuzu’, și părinții tăi au avut probleme cu Securitatea!”

Mergeau înghesuiți spre oraș. La prima stație au coborît mai mulți oameni. La a doua ar fi trebuit să coboare și el, să ia tramvaiul spre centru sau să meargă pe jos mai departe, pînă la școală, dacă nu circulau tramvaiele. Dar Darius nu putea renunța atît de ușor. Autoritățile trebuiau să afle că oamenii din satul lui au nevoie de autobuze ca să ajungă la serviciu. Le-a spus prietenilor lui:

„Noi nu coborîm. Mergem pînă la ultima stație, la autogară. Mergem acolo să vorbim cu directorul autogării, să-i spunem că părinții noștri au nevoie de autobuze, că dacă nu pot veni la lucru nu sînt plătiți. Trebuie să facă ceva, să ne trimită autobuz în fiecare dimineață!”

Ceilalți au fost de acord. Părinții lor chiar erau afectați de lipsa autobuzelor. Spre deosebire de părinții lui Darius, care nu aveau nevoie de autobuze ca să meargă la serviciu. Darius a continuat:

„Cînd ajungem la autogară mergem în biroul directorului. Cînd intrăm la el, îi smulgem telefonul din priză, să nu poată chema ajutoare, să nu ne dea afară. Îl obligăm să ne asculte. Trebuie să facem asta pentru părinții noștri, ca să aibă cu ce să meargă la lucru!”

Autobuzul se apropia încet de autogară. Copiii tăceau. Darius se uita îngîndurat pe fereastră. Cînd au ajuns la stația de la piață, doi copii au spus brusc: „Noi trebuie să coborîm aici.” Au coborît repede. Mai rămăseseră doar trei copii în autobuzul gol.

„Voi veniți, nu?” a întrebat Darius.

„Da, venim!” a răspuns Laviniu. Asta l-a liniștit pe Darius. Prietenul lui făcea karate, pe ascuns, la un club de judo. Era mai înalt și mai bine făcut decît Darius. E bine să ai prieteni cărora nu le e frică!

Cînd au ajuns la penultima stație, Laviniu și celălalt băiat au sărit din autobuz și au plecat repede, fără să-l salute măcar pe Darius. Acesta a rămas în autobuzul gol. Cînd a ajuns la autogară a coborît și el.

A stat un pic în fața autogării. Era o clădire cenușie și rece. Nu mai fusese niciodată aici, nu cunoștea locul. Cîteva autobuze așteptau cu motoarele pornite. Oameni înghețați, cenușii, stăteau la coadă să urce în ele. Cei care veniseră la oraș de dimineață, devreme, iar acum se întorceau în satele lor cu bagaje, unii cu saci de pîine neagră cumpărată la prima oră de la brutăriile din oraș, ca să o ducă la animalele de acasă, crescute pentru carne, pentru că în magazine nu se mai găsea carne.

Darius s-a gîndit o clipă că poate ar trebui să meargă la directorul autogării, să-l roage să dea autobuze pentru oamenii din satul lui. Dar cum să facă asta, singur? Cum să spună că „părinții noștri nu au cu ce să vină la serviciu”, cînd el era unul singur? Cînd părinții lui nu aveau nevoie de nici un autobuz, iar celorlalți se pare că nu le păsa? Nimănui nu-i păsa.

A ieșit din autogara mizeră și a pornit spre școală, refăcînd din memorie traseul pe care venise, în aerul înghețat al dimineții. Era o dimineață frumoasă de iarnă.

Limba germană

La Editura Polirom a apărut recent ediția a 15-a, revăzută și adăugită, a cursului Limba germană. Simplu și eficient.  Cartea este un ghid pentru cei interesaţi şi mai ales motivaţi să îşi însuşească într‑un timp relativ scurt – cîteva luni – cunoştinţe de limba germană la un nivel mediu‑avansat (B1/B2 din Cadrul European Comun de Referință pentru cunoașterea unei limbi). Ea se adresează elevilor, studenţilor care încep să stu­dieze germana doar la facultate, precum şi adulţilor care dintr‑un motiv sau altul doresc sau trebuie să înveţe această limbă.

Germana 2019

Limba germană. Exerciții de gramatică și vocabular (ajunsă și ea la ediția a 14-a) este o culegere de exerciţii utilă celor care învaţă limba germană și un instrument eficient de exersare și fixare a gramaticii și vocabularului în vederea obținerii unor certificate de competență lingvistică, cum ar fi Goethe Zertifikat, Test DaF, DSD sau ÖSD.

Ambele cărți pot fi comandate direct la editură, prin e-mail la sales@polirom.ro sau lăsînd o comandă pe site, cu o reducere de pînă la 30% față de prețul de librărie (în funcție de numărul de exemplare comandat).

Pagina de facebook a celor două cărți.

Muta

(Fragment din romanul Muta, publicat în Revista Familia)

Într-o seară stăteau pe banca lor preferată în parcul de la catedrala catolică. Se uitau la bătrînul arin alb din faţa lor, înconjurat de lăstari de un verde crud, cu tulpina bifurcată şi coroana boltită maiestuos deasupra lor. Tăceau amîndoi. Pe Andrei se vedea că îl frămîntă ceva. După un timp zise:
– Tu ce părere ai despre ce facem noi?
Ea nu îi răspunse imediat, nefiind sigură la ce se referă. Voia oare să o întrebe dacă îi place să iasă împreună, dacă îi place că la sfîrşitul fiecărei zile se întîlneau undeva în oraş sau veneau împreună de la gater şi stăteau pînă tîrziu, se plimbau şi povesteau? Evident că era partea cea mai fericită a zilei, pe care o aştepta ca un zbor într-o altă lume, ca o evadare, ca o oază de linişte şi bucurie, în care ea era în centrul atenţiei, în care el era foarte ocrotitor şi prevenitor, îi făcea complimente, o făcea să se simtă frumoasă şi apreciată pur şi simplu ca om, ca femeie.
Nu îi putea spune direct asta, pentru că atunci ar fi recunoscut cît de importante erau pentru ea serile petrecute cu el, ar fi spus în cuvinte cît de fericită era şi poate că vraja s-ar fi destrămat în momentul în care ea ar fi recunoscut asta.
Pe de altă parte nici nu ar fi vrut să ajungă la alte discuţii, la faptul că, deşi ea se simţea aşa de bine cu el, părinţii ei nu vedeau cu ochi buni aceste evadări zilnice şi îi făceau reproşuri că îşi neglijează familia, că nu se cuvine ca ea, fiica lor, să se afişeze cu un băiat de origine modestă, care mai era şi angajatul lor. Nu, auzea destule acasă din cauza asta, nu trebuia să piardă şi aici vremea vorbind sau gîndindu-se la asta! Şi mai ales Andrei nu trebuia să ştie de discuţiile acelea. De aceea răspunse doar, ezitant:
– E ok, ce să spun? Dacă sîntem aici înseamnă că e ok, nu?
– Nu asta te-am întrebat, dacă îţi place să ne vedem. Te-am întrebat dacă îţi place ce facem noi la serviciu, dacă nu ai nici o problemă cu ce facem acolo?
– Ar trebui să am vreo problemă? Nu ne facem bine treaba? Cred că toată lumea e mulţumită de noi. Şi tu eşti foarte bun în ceea ce faci. Eu chiar mă bucur că lucrezi cu noi. Dar parcă am zis că seara să nu mai discutăm probleme de serviciu… Avem toată ziua pentru asta.
– Dar nu discutăm probleme de serviciu! Ţi-am zis eu cumva că s-a înfundat vreun şnec sau că s-a rupt vreo curea de transmisie sau vreo lamă sau că s-a gripat vreun rulment?
– Dar mă întrebi dacă îmi place la serviciu…
– De fapt nu dacă îţi place aşa, să mergi la serviciu, ci dacă ţi se pare ok ce faci la serviciu. Şi de fapt am zis: ce facem noi acolo.
Gater 2
– De ce să nu-mi placă? E greu, dar e şi interesant. Să faci să meargă o maşinărie aşa de mare cum e fabrica noastră, care nu doar că merge, ci şi creşte continuu. Ştii că atunci cînd am venit eu la fabrică aveam trei gatere duble şi un Banzic, iar acum avem toate utilajele pe care le ştii? Şi că în urmă cu cinci ani aveam 70 de oameni care lucrau în două schimburi, iar acum avem 300 care lucrează mult mai eficient, 24 de ore din 24? 300 de oameni cărora le dăm salarii, o pîine pentru ei şi familiile lor. Ca să nu mai spun că înainte să vin eu la firmă se prelucrau vreo 200 de metri cubi de buştean pe zi, iar acum sînt peste 2500, pe care îi valorificăm aproape fără pierderi. Şi toată creşterea asta mi se datorează şi mie! Sigur că mă simt bine, să văd că pot să fac atîtea lucruri, că sînt o piesă importantă într-o maşinărie uriaşă.
– Deci te simți bine, ești fericită, împlinită din punct de vedere profesional…
– Da, mi-am dovedit că pot să fac performanță. Mi-am dovedit mie și le-am dovedit și celor din jur că pot face ceva foarte bine, că am o valoare și eu, că nu sînt doar copilul cuiva. Nu, sînt un om care face profit pentru firmă și creează locuri de muncă. Nu știu dacă în altă parte aș fi reușit să fac asta. E poate șansa de a-mi dovedi mie de ce sînt în stare.
– Și nu crezi că puteai să faci și altceva la fel de bine? Cu ideile tale, cu munca ta, cu inteligența ta…
– Ce să fac altceva?
– Păi… Ce ai studiat. Sau nu ți-a plăcut chimia? De ce ai făcut facultatea aceea? Nu pentru că ți-a plăcut?
– Ba da… Dar e mai complicat. Oricum, nu cred că puteam să fac atît de multe în timp așa de scurt. Și nu cred că satisfacțiile erau aceleași. Gîndește-te numai ce salariu are un profesor sau un cercetător… Dar acum asta e, asta fac și sînt mulțumită. Şi lucrurile nu se vor opri aici. Vreau să facem şi mai mult.
– Mai mult?!
– Da. Nu ţi-am spus pînă acum. Dar mă tot gîndesc la ceva ce ar fi bine şi pentru noi doi. Am putea să conducem noi doi o astfel de fabrică. De fapt o filială a Midas Holz, că nu vreau să ne despărţim de ei, să fim concurenţi sau ceva de genul acesta. Nu, să deschidem încă o fabrică, aşa ca şi cea de la Dărmăneşti. Poate la Cîrlibaba sau chiar în Maramureş, poate în Harghita. Undeva nu departe, dar unde e destul lemn. Şi poate şi esenţe diferite, ca să completăm oferta, să putem satisface cereri cît mai diverse. Şi fabrica asta ar fi a noastră, adică tu şi cu mine am conduce totul!
– Şi ai tăi?
– Păi tata ar rămîne aici, să se ocupe de fabrică şi de exploatările din zonă, mama mai departe cu afacerile din Suceava, cu mall-ul, cu ce mai vrea să facă ea acum. Că şi ea vrea să se extindă, mai ales după ce a venit şi soră-mea, care o ajută la mall. Vrea să intre tare pe piaţa de energie, cu energiile regenerabile. Vrea să construiască o microhidrocentrală, că se dau fonduri europene pentru asta şi apoi ai cîştiguri foarte mari şi din certificate verzi. Că e energie curată, chestii. Se descurcă ei. Important e că am fi noi doi împreună. Sigur, tata ar rămîne şef la firma mare, la Midas Holz, dar noi am fi la fabrica noastră, am colabora cu el, am planifica totul împreună, în familie, nu zic să ne despărţim aşa de ei. Cred că şi ei ar fi mîndri să vadă că facem ceva, că şi noi contribuim – amîndoi – la creşterea firmei. Sper că s-ar bucura. Iar noi am fi împreună, înţelegi, în altă parte…
Andrei tăcea. Înţelegea foarte bine ce voia ea să spună. Simţea că îi e foarte milă de ea, de disperarea ei. Ştia foarte bine ce vrea să spună Ema, de unde îi venise ideea asta cu deschiderea unei alte fabrici în altă parte. Adică să fie undeva departe de Suceava, unde toată lumea ştia cine e ea, din ce familie, şi că el e angajatul lor. Pe de altă parte îi era ciudă că ea nu vedea nici o altă soluţie, nici o altă variantă decît să facă mai departe ceea ce făcea şi acum, adică să producă tot mai mulţi bani – pentru firmă, pentru părinţii ei şi chiar şi pentru ea, dacă e pînă acolo – transformînd zilnic mii de arbori în cherestea, tot mai mulţi, tot mai multe mii… Simţea că vede negru în faţa ochilor, că vede mii de TIR-uri cu buşteni şi cu cherestea intrînd şi ieşind pe poarta fabricii, iar el e acolo, neputincios, ajutînd-o pe ea să facă să meargă mai departe monstrul acela care înghiţea păduri. Ajutînd-o pentru că nu putea să plece de lîngă ea, iar ea nu putea să plece de la fabrică.
– Ce părere ai? Ce zici de planul meu? îl întrebă ea, privindu-l cu căldură şi cu speranţă. Nu ţi-ar plăcea şi ţie?
Lui Andrei îi era greu să răspundă. Apoi se auzi spunînd, parcă fără să vrea:
– Nu. Citește restul acestei intrări »

Dat fiind că se avizează proiectul de reamenajare a Pieții Ferdinand din Oradea, am făcut următoarea solicitare, în termenul legal, către Agenția de Protecția Mediului Bihor.

Teatrul-Regina-Maria-Oradea-1024x550

Vă rog respectuos să solicitați modificarea proiectului de amenajare a Pieței Ferdinand din Oradea din următoarele considerente:

1) Mutarea exemplarelor de Taxus baccata este o întreprindere riscantă, neexistînd un precedent reușit în Oradea sau în țară în care arbori, respectiv arbuști de această vîrstă și dimensiune să fie relocați și să reziste dezrădăcinării și replantării. Din experiența mea profesională și din cele studiate sau aflate de la specialiști precum doamna biolog Anna Marossy, acele tise suportă cu greu chiar și o toaletare mai severă. Foarte probabil că s-ar usca majoritatea dacă ar fi transplantate. Cine răspunde pentru acest risc? Cine va plăti dacă aceste tise se vor usca?

2) Mutarea tuturor exemplarelor de tisă, sănătoase în acest moment, nu este necesară, argumentul că obturează fațada teatrului nefiind valabil decît în cazul celor trei exemplare situate chiar în proximitatea acestei instituții. Tisele din jurul statuii Reginei Maria nu împiedică nici vederea, nici fotografierea integrală, din față, a teatrului. Orădenii cu memorie vizuală pot constata că deja au fost tăiate mai multe tise atunci cînd s-a amplasat în Piața Ferdinand statuia reginei Maria.

Tise

Ar trebui arătat că teatrul nu poate fi fotografiat bine nici din lateral, datorită panourilor publicitare de prost gust existente pe trotuarele din imediata apropiere. Nu am constatat din păcate nicio preocupare în acest sens. În fotografiile realizate de turiști și localnici, frumoasa fațadă a teatrului, purtînd amprenta arhitecturii sfîrșitului de secol 19, este obturată de imaginea unor sucuri și ape „minunate”.

Argumentul că nu se vede teatrul de la Universitate sau de la Primărie din cauza tiselor nu este unul de natură serioasă pentru a fi luat în considerare și nu poate fi hotărîtor într-un aviz dat de Agenția de Protecția Mediului, care trebuie să asigure posibilitatea dezvoltării urbane în armonie cu spațiile verzi, respectiv cu fondul arboricol al orașului.

Vizibilitatea teatrului nu a fost un criteriu respectat de edili nici cînd au proiectat stația de tramvai exact pe axa perpediculară / Podul Ferdinand ce străbate centrul. Din cauza acestei stații de tramvai, frumosul nostru teatru nu poate fi văzut de orădenii sau turiștii aflați în Piața Unirii!

Dacă s-ar avea în vedere mereu acest criteriu, al vizibilității maxime a obiectivelor turistice din orice punct al orașului, ar trebui defrișat Parcul 1 Decembrie și ar trebui demolată catedrala ortodoxă din Centrul Civic pentru a se vedea, din Piața Unirii, Cetatea Oradiei, care este un monument cel puțin la fel de emblematic și de valoros ca teatrul.

3) În cazul în care se aprobă încercarea de transplantare a tiselor din fața teatrului, este necesară toaletarea lor atentă. Unele ramuri sînt uscate, altele sînt prea mari pentru a permite ancorarea și scoaterea din amplasament a tiselor fără o toaletare prealabilă. Această intervenție ar trebui făcută cu cîteva luni înainte de mutarea celor trei exemplare de Taxus baccata, pentru a permite plantelor să-și revină după șocul tăierii ramurilor. Este foarte puțin probabil ca ele să reziste în același timp atît la o intervenție la coroană, cît și la secționarea rădăcinilor și mutarea într-un alt amplasament. Acest lucru l-am constatat la fața locului împreună cu domnul profesor univ. dr. ing. Gheorghe Sarca, specialist în pomicultură cu o experiență de peste 35 de ani și membru în Comisia de avizare a tăierilor de pe lîngă Primăria Oradea. Menționez că nici doamna profesor dr. Ildiko Șmit, membră a acestei comisii, nici subsemnatul, nu am fost de acord cu mutarea tuturor tiselor, ci doar a celor trei din fața teatrului.

4) Nu trebuie uitat nici aportul sanogen al acestor exemplare de Taxus bacatta. Fără arbori și arbuști de talie mai mare, Piața Ferdinand ar fi un platou care s-ar încinge în timpul verii. Arborii și arbuștii au un rol important în absorbția noxelor, scăderea temperaturii în zilele caniculare și creșterea calității aerului.

Avînd în vedere aceste argumente, propun ca proiectul de amenajare să fie modificat astfel încît să fie relocate doar cele trei exemplare de Taxus baccata din imediata apropiere a teatrului, la cîteva luni după intervențiile la coroană care se impun. Poate fi avută în vedere și toaletarea de către specialiști a tiselor din jurul statuii Reginei Maria, de o manieră care să nu le pună în pericol viabilitatea.

Cu stimă,

Orlando Balaș, inginer peisagist, lect. univ. dr.

Membru în Comisia de avizare a tăierilor de pe lîngă Primăria Oradea

La această cerere / contestație, Agenția de Protecția Mediului Bihor mi-a dat un non-răspuns din care se înțelege că proiectul nu va fi modificat, deoarece … a fost realizat de experți care au stabilit cum se vor transplanta tisele.

RASPUNS BALAS-page-001

Cu mașina prin parc

Deși la sfîrșitul lui ianuarie 2018 s-a spus că nu se mai poate intra cu mașina în Parcul Bălcescu (da, în România și în Oradea cea modernă și civilizată se poate!!!), lucrurile nu stau așa. Trec aproape în fiecare zi pe lîngă Parcul Bălcescu și constat că acolo se parchează la fel ca înainte. Am poze și am martori care confirmă asta. Azi, 28 februarie 2018, am trecut din nou pe acolo și m-am oprit să fac poze mașinii parcate în fața localului din mijlocul parcului (un logan cu numărul 19 RRJ). Probabil sesizînd acest lucru, cineva a scos mașina din parc, acțiune care se vede pe filmarea atașată.

De ce Primăria Oradea, Poliția Locală Oradea și Garda de Mediu sînt atît de îngăduitoare cu firma care a concesionat parcul, căreia i se dau termene peste termene și derogări peste derogări de la lege și de la contractul de concesionare? Asta în timp ce cu simplii cetățeni aceleași autorități sînt foarte ferme? Cînd am parcat în urmă cu cîțiva ani cîteva minute pe la amiază în fața unui bloc unde erau de multă vreme parcări de domiciliu, dar acestea fuseseră transformate de cîteva zile în parcări cu plată (nu am sesizat plăcuța indicatoare, parcam adesea cîteva minute acolo și apoi plecam), am fost amendat fără drept de apel. Fără avertisment, fără termen de conformare. Înțeleg că în cazul Parcului Bălcescu niște oameni au dat bani altor oameni, dar tratamentul superîngăduitor față de acești descurcăreți care nu aduc nici profit, nici o imagine prea bună pentru oraș este o sfidare pentru cetățenii plătitori de taxe.

Solicit, în baza principiului egalității în fața legii, pentru mine și pentru toți posesorii de autovehicule înmatriculate în România, dreptul de a parca și de a da ture cu mașina în parcurile din Oradea.

De asemenea, solicit foarte serios Primăriei Oradea să-mi atribuie în concesiune, în condiții la fel de avantajoase financiar ca și cele oferite firmei Murray Press, un parc din Oradea (de preferință Parcul Olosig / Parcul Liniștii), pentru desfășurarea de activități socio-culturale și economice în acest parc, în regim de administrare autonomă. Mă angajez să întrețin spațiul verde mult mai bine decît este întreținut cel din Parcul Bălcescu, să  nu reduc numărul de arbori, ci să-l cresc prin plantări din resurse financiare proprii și obținute din activitățile menționate mai sus.

P. S. 1 Un cetățean îmi trimite poze cu alte mașini surprinse azi în parc. Un Opel Corsa cu numărul BH 85 MIS și un taxi.

Corsa alba BH 95 MIS

 

P. S. 2 Am fost blocat pe facebook după ce am postat acest material.

Parcul Bălcescu din Oradea, cu o suprafaţă totală de 27.302 mp, avea în 2009 20.157 mp (74%) acoperiți cu elemente biologice (un așa zis gazon și foarte puțini arbori), iar restul era ocupat de alei şi construcţii cu destinaţie comercială şi de spectacol. Situația contravine prevederilor legii 24/2007, care statuează că într-un spațiu verde public (parc, grădină, scuar) doar 10% din suprafață poate să fie ocupată de elemente nevegetale!

20180120_170110

În parc erau în 2009 doar 265 de arbori izolaţi (mai puţin de 100 de arbori la hectar), 42 de arbuşti şi 111 mp de grupuri de arbuşti (gard viu). Speciile de arbori cele mai bine reprezentate sunt Acer negundo, A. platanoides, A. pseudoplatanus, Aesculus hippocastanum, Fraxinus sp., Quercus robur, Tilia sp., adică paltini de cîmp și munte, castani, frasini, stejari și tei.

Am numărat azi, 27 ianuarie 2018, arborii care mai există în parc. Au rămas doar 176 de arbori (majoritatea maturi), 40 de arbuști și cîteva tufe izolate de gard viu. S-au plantat recent 5 puieți de Platanus x acerifolia (platan), probabil de către primărie, pentru că sînt la fel cu cei plantați în ultimii doi ani pe domeniul public.

20180127_123350

S-au tăiat deci în ultimii ani 89 de arbori, adică fix o treime din cei existenți în 2009! S-au plantat doar 5 puieți care merită acest nume. Cu doar 176 de arbori pe toată suprafața sa, Parcul Bălcescu are în prezent o arborizare de numai 64 de arbori la hectar (un arbore la 156 mp!), fiind numit în mod impropriu spațiu verde. Este o arborizare mai slabă decît în orice loc viran din Oradea. (În jurul blocului în care locuiesc, pe nici 200 mp, avem 35 de arbori maturi, o mulțime de arbuști, peste 10 puieți de arbori plantați în ultimii ani, de care „ținem cu dinții”, nu permitem să fie tăiați și îi udăm în perioadele de secetă!)

Menționez că în 2009 spațiul verde imediat alăturat, Parcul Matei Basarab (din fața Liceului Sportiv), avea o arborizare de 175 de arbori la hectar, adică de trei ori mai mare decît cea a Parcului Bălcescu, lăsat în mod iresponsabil de Primăria Oradea în administrarea unui SRL care a încălcat grav prevederile contractului de concesiune! (Întrebare retorică: În fața Liceului Sportiv, care are program de dimineața pînă seara, cum de nu a fost pericol să cadă crengi și arbori pe copii, în timp de furtună? Sau în timpul fenomenelor meteorologice extreme toți copiii se refugiază în Parcul Bălcescu?!)

Dat fiind că aceste încălcări ale prevederilor contractuale (inclusiv interdicția de a vinde alcool în parc!) au fost deja făcute publice de către presă – care a citit contractul de concesiune, spre deosebire de angajații municipalității, care poate nu au avut chef sau curaj să-l citească și să-l aplice – Primăria Oradea poate anula unilateral contractul de concesiune în termen de 15 zile. Dacă vrea, dacă are curajul, dacă are interesul. Numărăm cu începere de luni, 29 ianuarie 2018?

În anul 2012, în calitate de coordonator al echipei DE SPECIALIȘTI care a elaborat studiul de mediu din cadrul noului Plan Urbanistic General al orașului Oradea (PUG realizat de foarte serioasa firmă Planwerk din Cluj-Napoca) și de redactor al capitolului de spații verzi, scriam aceste lucruri despre Parcul Bălcescu:

„Parcul Bălcescu este situat între Calea Matei Basarab şi Strada Sucevei, făcând parte dintr-un coridor verde care cuprinde şi Grădina Zoologică şi Parcul Matei Basarab, în apropierea altor importante spaţii verzi, Parcul 1 Decembrie, Parcul 22 Decembrie, precum şi Cimitirul Rulikovsky şi fosta Pepinieră a RAPAS, acum închisă.

Acest parc are o suprafaţă totală de 27.302 mp, din care 20.157 mp (74%) elemente biologice, iar restul este ocupat de alei şi construcţii cu destinaţie comercială şi de spectacol. În parc sunt doar 265 de arbori izolaţi (mai puţin de 100 de arbori la hectar), 42 de arbuşti şi 111 mp de grupuri de arbuşti. Speciile de arbori cele mai bine reprezentate sunt Acer negundo, A. platanoides, A. pseudoplatanus, Aesculus hippocastanum, Fraxinus sp., Quercus robur, Tilia sp.

Slaba arborizare într-un mediu foarte poluat de la traficul auto din zonă face ca acest loc să nu fie unul potrivit pentru recreere şi pentru joaca copiilor. Se recomandă plantarea şi întreţinerea corespunzătoare a câtorva zeci de puieţi din specii autohtone, rezistente la poluare.

De asemenea, se impune refacerea unor mari suprafeţe de gazon care s-au distrus datorită neîngrijirii şi utilizării intensive atât de către oameni, cât şi de maşinile care intră în parc cu marfă pentru târgurile şi serbările care au loc aici. Acest parc este un exemplu clasic de degradare a unui parc a cărui destinaţie a fost deturnată de la cea originară, de recreere, la destinaţi comercială şi de spectacol.”

Balcescu 2012 1

Explicația pozelor: Parcul Bălcescu – activităţi economice extensive, maşini în parc, gazon distrus, arbori puţini.

Balcescu 2012 2

„În imediata apropiere a Parcului Bălcescu se află Parcul Matei Basarab, impropriu denumit parc, deoarece are doar 9.798 mp, din care elementele biologice ocupă 7.376 mp (75%). Scuarul Matei Basarab este destul de bine arborizat, având 171 de exemplare de arbori din speciile Acer pseudoplatanus, A. platanoides, A. negundo, A. campestre, Quercus sp. şi Tilia sp. Acest spaţiu verde este bine întreţinut.”

Numărarea arborilor s-a făcut pe baza Cadastrului Verde realizat în 2009 de o firmă de prestigiu din străinătate. Se vede că deja în 2009 Parcul Bălcescu era cel mai slab arborizat spațiu verde din oraș, cu mai puțin de jumătate din arborii pe care îi avea pe aceeași unitate de suprafață spațiul verde imediat învecinat. Oare acolo nu se prăbușeau arborii, oare acolo nu se uscau pe picioare? Se constata cu ochiul liber că RER, așa cum lucrează această firmă, întreținea mult mai bine spațiul verde decît firma care primise în concesiune veșnică Parcul Bălcescu. Citește restul acestei intrări »

Salvați Parcul Bălcescu!

Acest apel se adresează Primăriei Municipiului Oradea.

Solicit Primăriei Oradea anularea contractului de concesionare pentru Parcul Bălcescu, în interes public. Primăria poate chiar expropria proprietăți private (clădiri, terenuri) în interes public, cu atît mai mult poate anula un contract de concesionare atunci cînd se constată că este încălcat interesul public. Parcul Bălcescu a fost dat în concesionare unei societăți comerciale administrate de o apropiată a fostului primar Filip, preluată cu mare bucurie de administrația PNL. Dar Oradea nu este proprietate de partid, ci o un oraș din Uniunea Europeană în care ar trebui să primeze interesul cetățenilor. Și drepturile lor, inclusiv la un mediu sănătos, care sînt stabilite de lege. În cazul de față avem de-a face cu o donație din secolul XIX a contelui Rhedey Laszlo către toți orădenii. Acesta a dăruit o frumoasă proprietate, un parc englezesc care se întindea pe multe hectare pe suprafața actualei grădini zoologice și a Parcului Bălcescu (fost Rhedey), pentru ca orădenii să se bucure de o grădină publică. Nu pentru ca niște membri sau sponsori de partid să facă niște bani din închirierea lui și să transforme parcul într-un tăpșan plin de noroaie, bănci rupte, dughene și mașini.
Contractul de concesionare a Parcului Bălcescu (care expiră anul acesta!!!) și ceea ce s-a întîmplat în urma concesionării încalcă legile în vigoare din România. Legea 24/2007 spune la articolul 18 că: (4) Schimbarea destinaţiei terenurilor înregistrate în registrul local al spaţiilor verzi se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentaţiilor de urbanism, aprobate conform legislaţiei în vigoare.
(5) Este interzisă schimbarea destinaţiei, reducerea suprafeţelor ori strămutarea spaţiilor verzi definite de prezenta lege.
Aceeași lege interzice toaletările, care sînt doar niște tăieri în două etape. (Art 12, 5)
Ceea ce s-a făcut în Parcul Bălcescu, retezarea coroanei mai multor arbori sănătoși, este ca și cum te-ai duce la frizer să te tundă și el ți-ar tăia gîtul.
20180120_165459
Halul în care a ajuns parcul este inacceptabil pentru unoraș cu așa pretenții ca Oradea. La doi pași de centrul cu care primăria se tot laudă este un fost parc care arată ca un saivan de oi.
20180120_170056

Citește restul acestei intrări »

Din frumosul parc peisagist (englezesc) donat orădenilor întru odihnă și spre sănătate de către contele Rhedey Laszlo în secolul al 19-lea nu a mai rămas decît un tăpșan fără arbori, o parcare de rulote cu niște dughene și noroaie. Ieri și astăzi (20 ianuarie 2018) au avut loc o parte din lucrările de defrișare care se fac aproape în fiecare an, pentru a face loc altor dughene, altor tarabe, altor mașini de marfă. Lucrările vor continua săptămîna viitoare. Se pare că avizul – dat în mod obligatoriu de primărie – a beneficiat de consultanța șefului direcției silvice. Întrebarea mea este: ce treabă are direcția silvică cu arborii din oraș? Doar primăria are spre consultare o comisie de avizare a tăierilor, formată și din specialiști (din care fac și eu parte, ca inginer peisagist), pe care nimeni nu i-a întrebat!

20180120_170349

Domnul viceprimar Florin Birta a declarat presei că tăierile au fost aprobate de primărie în urma cererilor venite de la cetățeni și de la fosta patroană a firmei Murray Press, în baza avizelor date de Direcția Silvică și Agenția de Protecția Mediului. Totul pare a fi în ordine, dar nu e, pentru că primăria și-a ignorat, sau călcat cu bună știință și cu durere în spate jos regulamentul de spații verzi pe care și l-a redactat și și l-a aprobat în Consiliul Local sub forma unei Hotărîri de Consiliu Local cu valoare de lege.

Regulamentul poate fi găsit aici:

http://www.oradea.ro/fisiere/userfiles/dezbateri_publice/regulament%20spatii%20verzi.doc

În regulament este stabilit – cu valoare de lege – că

Eliberarea autorizaţiei de toaletare sau tăiere de arbori se face în termen de 5 zile după şedinţa în care a fost analizată cererea de către o Comisie locală de avizare a tăierilor şi toaletărilor de arbori. (art. 10) Citește restul acestei intrări »

Corabia nebunilor

A fost odată o corabie al cărei căpitan şi ai cărei secunzi, crezându-se atotştiutori în meşteşugul marinăresc, şi-au zis că pot depăşi orice limită. Atât de tare li s-a urcat la cap, încât şi-au pierdut minţile. Au cârmit corabia spre nord şi-au mers, şi-au tot mers, până au ajuns să se strecoare în mod periculos printre iceberguri şi banchize în derivă. Nu s-au întors însă din drum, ci au continuat să navigheze spre nord, intrând în ape din ce în ce mai primejdioase. Iar asta doar pentru că erau în căutare de noi şi noi aventuri care să le dovedească dibăcia într-ale marinăriei.

2012-09-03-Nef

Pe măsură ce nava atingea latitudini tot mai înalte, pasagerii şi echipajul se arătau din ce în ce mai îngrijoraţi. Au început să se certe între ei, plângându-se de condiţiile în care trăiau. Citește restul acestei intrări »

Am ieșit foarte rar în față pentru a prezenta un om. În cadrul Conferințelor Academiei Civice am prezentat doar oameni a căror activitate, în diverse domenii, o admir enorm. Dacă îmi amintesc bine, aceștia au fost Anna Marossy, omul, luptătorul și biologul de excepție; Arno Gerlach, omul între oameni, singurul cetățean străin decorat vreodată cu un ordin al statului român la propunerea societății civile; Marius Oprea, un istoric care a făcut nu doar istoriografie, ci și istorie; Nicolae Dărămuș, scriitorul și luptătorul neînfricat pro-natura; Florin Chilian, artistul.

petronela-rotar

Am cunoscut în ultimii ani – prin intermediul articolelor și cărților sale – un om deosebit și un scriitor foarte talentat: Petronela Rotar. Un om născut să scrie, un om căruia i s-a dăruit arma cuvintelor pentru a înfrînge balaurul realității. Pentru a se ridica în picioare și a spune: sînt!

Petronela Rotar este cunoscută publicului în calitate de reporter, prezentator TV și blogger pe teme sociale, activitatea sa putând fi urmărită pe www.petronelarotar.ro.

I-am propus acum vreo 2-3 ani să-și lanseze cărțile și la Oradea. Momentul potrivit s-a ivit acum, cînd a publicat un roman răvășitor, „Orbi”, care s-a bucurat de un succes fulminant, primul tiraj fiind epuizat în cîteva săptămîni.

orbi-original-coperta

A scris pînă acum cinci cărți: „O să mă știi de undeva“, „Alive“, „Efectul pervers“, „Sfîrșitul nopții“ și „Orbi“, care este cea mai vândută carte de literatură publicată de un autor român în 2017 (aproape 700 de exemplare vîndute într-o singură zi, de către o singură librărie online!).

Joi, 7 decembrie, de la ora 17.30 în Sala Mare a Primăriei Oradea, voi avea onoarea și plăcerea să prezint un om și un scriitor deplin. Voi arăta atunci care sînt motivele pentru care fac aceste afirmații.

Oficiile de gazdă le va face doamna profesoară Eugenia Mitrașcă, președinta Academiei Civice Bihor, iar sopranele Roxana Pop și Carmen Sabău vor susține în deschiderea evenimentului un scurt recital de lieduri de George Enescu și Vincenzo Bellini, fiind acompaniate la pian de doamna profesor Camelia Matei. Tuturor le mulțumesc pentru generozitate!

Afis Petronela Rotar

În data de 15 decembrie 2016, la Facultatea de Litere a Universității din Oradea s-a serbat într-un mod aparte Crăciunul. Studenții anului I de la profilul de limba și literatura germană au oferit colegilor și profesorilor lor un spectacol inedit prin care au cinstit această importantă sărbătoare creștină.

1

În amfiteatrul C23, în fața unui public de peste 100 de persoane, studenții grupei de germană anul I, ei înșiși de etnii și confesiuni diferite, au cîntat colinde în limbile română, germană, maghiară, engleză, franceză, spaniolă și rusă, arătînd că bucuria nașterii lui Isus Cristos nu cunoaște granițe lingvistice și geografice.

2

Din grupa de germană au participat studentele Bondar Bianca, Georgiana Bronț, Anca Bulc (care a jucat rolul îndrăgitului personaj Poppy din filmul de animație Trolls), Daria Burda, Agnes Cipleu, Teodora Ignat, János Teodora, Katona Brigitta, Körösi Tamara, Alexandra Lazău, Gianina Mercea, Daniela Mihocaș, Nagy Monika, Patricia Pantea, Andreea Petruș, Süle Adrienn, Ioana Tanca, Georgiana Tănase, Anastasia Zelenco și domnul Oláh Zoltán.

5

Cei prezenți s-au bucurat și de prezența unor oaspeți speciali. Clasa I-a B de la Liceul Don Orione, îndrumată de doamna învățătoare prof. Iohana Florentina Păscar, a adus profesorilor de la Facultatea de Litere felicitări și a susținut un minunat concert de Crăciun.

3

Elevii Patrik Avram, Georgia Balaș, Tudor Bochiș, Diana Bogdan, Raisa Boldiș, Cristian Buibaș, Ervin Csejtei, Iulia Dehelean, Luka Dărăbăneanu, Luca Domian, Alexandra Feher, Carina Glăvănaru, Andrei Goldiș, Victor Haiaș, Daria Jurcă, Giulia Lakatos, Natalia Moldovan, Mara Panea, George Păcurar, Matias Pizzo, Cezar Puie, Iasmina Pușcaș, Dali Roșca, Denis Ruge, Barbara Solyom, Dragoș Stroescu, Denis Todea și David Trifan au interpretat cîntece în limbile română, engleză, franceză, italiană și maghiară, care au umplut inimile celor prezenți de bucurie și lumină.

4

Evenimentul a fost reflectat în numeroase mass-media locale și regionale, fapt pentru care organizatorii și protagoniștii le mulțumesc din inimă jurnaliștilor! Mai jos doar cîteva linkuri (unele publicații nu au avut articolul și în ediția online, cum ar fi cotidianul Crișana):

http://bihorstiri.ro/craciun-poliglot-la-facultatea-de-litere-din-oradea/

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-5-19/craciun-fara-granite-la-facultatea-de-litere-si-liceul-don-orione-131105.html

http://www.evenimenteoradea.ro/info/facultatea-de-litere-oradea-gazda-unui-concert-de-colinde-cu-iz-international/

http://infooradea.ro/craciun-fara-granite-la-facultatea-de-litere-si-liceul-don-orione-foto/

https://media.uoradea.ro/article888-Cr%C4%83ciun-f%C4%83r%C4%83-grani%C8%9Be-la-Facultatea-de-Litere-%C8%99i-Liceul-Don-Orione

http://www.ovidan.ro/?p=articles.details.14421

http://stiritransilvania24.ro/bihor/craciun-fara-granite-la-facultatea-de-litere-si-liceul-don-orione-75037/

Zi de zi

Interviu în revista Zi de zi

Orlando Balaş este Lector Universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Oradea, membru al Societăţii Germaniştilor din România şi Director de Programe al Academiei Civice Bihor. A urmat studiile de romanistică şi germanistică la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi a participat la mai multe stagii de pregătire şi cercetare la universităţi din Germania şi Austria. A publicat, printre altele, la Editura Echinox volumele “Borderline” (versuri, 1995) şi “Reprezentări ale feminitaţii în eposul germanic medieval” (2007), iar la Editura Primus volumul “Ecologie şi religie” (2011) şi este autorul cărţilor Limba germană. Simplu şi eficient și Limba germană. Exerciții de gramatică și vocabular, publicate la editura Polirom. S-a născut la Oradea într-o familie de profesori, dascăli iubiţi de elevii dumnealor. Se pare că Orlando păstrează această tradiţie, alegând să devină el însuşi profesor şi să se ghideze după aceleaşi principii de viaţă învăţate de la părinţii săi: să nu mintă şi să nu se mintă, să fie responsabil pentru el însuşi, dar şi pentru tot ceea ce-l înconjoară şi să pună pasiune şi suflet în ceea ce face. Născut sub semnul Berbecului, Orlando este un om care-şi urmează propriul drum şi nu-i plac ambiguităţile. Este devotat copiilor săi, aşa cum au fost şi părinţii săi şi doreşte ca fetiţa şi băiatul său să trăiască într-o lume a valorilor şi plină de iubire.

Orlando Balas Defrisari

 

Rep.: Ce-ţi doreşti cel mai mult pentru copiii tăi?
O.B.: O viaţă frumoasă şi normală, într-un mediu social şi natural sănătos.
Rep.: Dacă ţi-ai fi trăit copilăria şi adolescenţa abia după anii ’90, crezi că ai fi făcut altceva decât ceea ce faci acum ? Din punct de vedere profesional, ai fi ales un alt drum?
O.B.: Probabil că aş fi avut o altă evoluţie, chiar dacă aş fi fost tot ceea ce sunt acum, adică profesor de germană în România.Tinerii din ziua de azi au posibilităţi de informare, de circulaţie şi de exprimare mult mai vaste decât cei de dinainte de 1989. Iar cei din România datorează asta celor care în decembrie 1989 au murit pentru libertatea noastră, şi pentru asta ar trebui să fim cu toţii ceva mai responsabili, măcar din respect pentru ei. Drumul pe care am mers eu nu a depins însă doar de momentul în care am pornit la drum, ci şi de alte circumstanţe şi alegeri personale.
Rep.: Limba germană şi mediul au făcut parte din preocupările adolescentului Orlando Balaş?
O.B.: Limba germană a făcut parte din preocupările mele abia din clasa a XI-a, după ce domnul profesor Ioan Kohn a observat că aş avea talent pentru limbi străine şi m-a convins să mă transfer de la bio-chimie la filologie. Cărţile şi articolele pe care le-am publicat, traducerile din limba germană şi faptul că predau limba germană studenţilor mei, sunt dovada faptului că acesta a trebuit să fie drumul meu în viaţă. Iar în ceea ce priveşte mediul, pot afirma că natura este într-o stare gravă datorită modului nostru de viaţă, iar acest lucru l-am conştientizat atunci şi mi s-a confirmat mai târziu.
Rep.: Ce anume te motivează în munca cu studenţii ? Ce te atrage cel mai mult la profesia ta?
O.B.. Aici e ca şi cu dragostea. E greu să spui de ce iubeşti pe cineva cu adevărat sau de ce îţi place o profesie. Probabil că m-am născut ca să fiu profesor. Din punctul meu de vedere, e cea mai frumoasă profesie, care îţi oferă şansa evoluţiei interioare şi a unei mari libertăţi. Lucrezi cu mintea, a ta şi a altora.
Rep.: Manualul de limbă germană semnat de Orlando Balaş se află pe mesele multor studenţi sau tineri profesori de limbă germană… „Limba germană: Simplu şi eficient”. Cum a fost drumul tău prin viaţă până în acest moment? Simplu… eficient?
O.B.: N-a fost nici simplu, nici atât de eficient cât ar fi putut fi sau mi-aş fi dorit să fie. Faptul că sunt autorul unor cărţi folositoare mă bucură. Faptul că nu am scris alte cărţi, că nu am făcut unele alegeri mai inspirate, că am risipit timp şi poate „talanţi”, îl regret.
Rep.: Consideri o şansă sau un ghinion faptul că te-ai născut în România?
O.B.. E un fapt, pur şi simplu. Ne naştem şi trăim în nişte circumstanţe. Încerc să trăiesc decent şi să fac ce trebuie în circumstanţele date. Faptul că nu trăim într-o zonă de război, e o şansă. Faptul că trăim într-o ţară fără respect pentru legi, pentru reguli, pentru valori şi principii, pentru aproapele nostru, e o neşansă.
Rep.: Cum percepi individul de astăzi? Cum îi percepi pe oameni? Evoluăm? Suntem liberi? Suntem mai deştepţi?
O.B.: Cred că acumulăm tot mai mult din punct de vedere material şi pierdem spiritual şi sufleteşte. Nu suntem liberi. Nu suntem mai deştepţi. Suntem în fiecare zi mai înrobiţi unui mod de viaţă dăunător pentru noi şi pentru generaţiile viitoare, bazat pe egoism, pe iresponsabilitate, pe hiperconsumul de bunuri materiale într-o lume cu resurse finite, care, folosite de noi în exces, lipsesc altora şi mai ales celor care vor veni după noi.
Rep.: Dacă rămânem puţin în acelaşi registru… Ce părere ai despre tehnologizare? Ne este benefică? Nu ne îndepărtează unii de alţii sau chiar de noi înşine?
O.B.: Tehnologizarea aduce nişte facilităţi, dar are şi dezavantaje, printre care şi cele pe care le menţionezi. Nu cred că tehnologia poate rezolva problemele oamenilor. Cred că tehnologia e o parte şi o cauză a problemelor oamenilor.
Rep.: Care sunt valorile după care te ghidezi?
O.B.: Cele care derivă din faptul că trăim o existenţă finită într-un univers infinit.
Rep.: Crezi în iubire?
O.B.: Da. Cred că e mai important să iubeşti decît să ai dreptate şi că iubirea, în formele ei variate, dă sens vieţii.
Rep.: Care este credinţa ta?
O.B.: Ca aspiraţie şi profesiune de credinţă sunt creştin.
Rep.: Care este cel mai important lucru pentru tine în această viaţă?
O.B.: Viaţa. Iubirea. Responsabilitatea faţă de viaţă şi faţă de cei pe care îi iubesc.
Rep.: Ai regrete?
O.B.: Da.
Rep.: Dacă ai putea, ai schimba ceva la viaţa ta?
O.B.: Da. Trecutul nu îl mai putem schimba, dar în rest, viaţa e un joc deschis şi schimbăm mereu ceva la viaţa noastră, prin alegerile noastre.
Rep.: Care este cea mai mare provocare a ta pe plan profesional?
O.B.: Să îmi fac meseria bine, să dăruiesc, să nu pierd vremea celor cu care lucrez.
Rep.: Dar pe plan personal?
O.B.: Să fiu eu însumi şi să fac ceea ce trebuie, acolo şi unde trebuie.
Rep.: Mesajul tău pentru tineri?
O.B.: Să nu mintă şi să nu se mintă. Să fie responsabili cu ei şi cu tot ceea ce îi înconjoară. Să nu piardă timpul. Să nu facă rău, să nu producă suferinţă. Să aline suferinţa acolo unde o întîlnesc. Să nu precupeţească binele pe care îl pot face. Să iubească, să fie generoşi şi să se bucure de viaţă.

Claudia Ignat

 

Animalele – indiferent că e vorba de fauna sălbatică, de cea domestică sau de animalele de companie – au dreptul la viață și la un tratament decent, respectuos și responsabil din partea oamenilor. Mediul de viață al animalelor trebuie respectat și protejat, iar habitatele neantropizate, în măsura în care ele mai există, trebuie ferite de antropizare, deoarece biodiversitatea este una din cele mai importante bogății ale planetei.

Copil si ursulet

Nu am fost creați ca să stăpînim iresponsabil peste această lume, ci ca să o îngrijim și să o perpetuăm și pentru generațiile următoare. Nu am fost creați ca să distrugem natura, ci să o respectăm și să o îngrijim. Omul fără natură, fără plante și animale, nu poate exista. Toate ființele vii sînt frații și surorile noastre întru Creație. Noi sîntem dotați cu discernămînt și rațiune, iar asta nu ne conferă mai multe drepturi față de necuvîntătoare, ci ne aduce mai multe responsabilități.

Toate făpturile au fost dotate cu înțelepciunea instinctivă de a nu-și distruge habitatul. Doar omul a pierdut această înțelepciune, cu cît a avansat mai mult tehnologia și cu cît ne-am îndepărtat mai mult de natură. E timpul să ne reconsiderăm poziția în lume, să devenim conștienți că depindem de tot ce ne înconjoară, să învățăm de la lumea vie și să ne manifestăm recunoștința față de ea pentru tot ce ne-a oferit printr-o atitudine de respect și iubire frățească și pentru semenii noștri cu blană, pene, chitină sau solzi.

Acum peste 150 de ani, căpetenia indiană Seatle spunea: „De ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. Nici omul alb nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.”

De aceea sînt alături de iubitorii de animale și le susțin acțiunile și revendicările. Vocea iubitorilor de animale trebuie auzită și respectată. Fauna sălbatică trebuie protejată, animalele domestice trebuie să beneficieze de condiții decente de viață, iar animalele de companie trebuie respectate conform legii.  Orice act de cruzime față de animale este ilegal, imoral și degradant pentru oameni.

Atitudinea noastră față de animale reflectă în mod direct măsura gradului nostru de civilizație și de umanitate. Așa cum spunea Albert Schweitzer (filosof, muzician, teolog, medic, laureat al Premiului Nobel pentru Pace), „simpatia omului pentru toate ființele este cea care face în primul rând din el cu adevărat un om”.

Cineva spunea că atunci cînd ai o casă mare și vrei ca lumea să nu o vadă, pui un clopoțel în fața casei care să facă zgomot la orice adiere de vînt, iar trecătorii vor fi atenți la clopoțel și nu își vor mai pune întrebări în legătură cu casa.

Un astfel de clopoțel – o adevărată talangă – e problema cîinilor cu și fără stăpîn din Oradea. Nu știu ce o fi de ascuns, dar știu că populația a fost divizată de problema cîinilor comunitari și chiar a celor cu stăpîn, iar cele două tabere formate au fost asmuțite una împotriva celeilalte. Mai mult, Poliția Comunitară a primit ordin să îi urmărească pe posesorii de cîini și să îi amendeze nu doar dacă nu fac curățenie după patrupedele pe care le au în grijă sau dacă poartă fără botniță un cîine agresiv, ci și dacă fac doi pași fără a avea asupra lor carnetul de sănătate în original, o prevedere excesivă a regulamentului local, care însă e aplicată cu o încrîncenare demnă de o cauză mai bună.

Cersetori

Polițiști locali în civil și folosind mașini neinscripționate îi pîndesc pe cei care ies cu cîinele la plimbare și îi amendează dacă nu au la ei ditamai carnetul de sănătate în original, un act care e valabil mai mulți ani și a cărui pierdere înseamnă cheltuială și deranj. Pentru acest motiv aberant iubitorii de animale sînt amendați de poliția locală cu 300 de lei. O amendă mai mare decît cea pentru șoferii care vorbesc la telefon în timp ce conduc mașina și care provoacă destule accidente. Dar ordinul e ordin și norma de amenzi e normă de amenzi.

Cred că cei care dau teme Poliției Comunitare ar trebui să aibă în vedere problemele reale ale orașului. Între care se numără și invazia de cerșetori agresivi, care urmăresc orădenii mai ales în locurile de promenadă și în apropierea spitalelor, unde șantajul sinistru cu „să-ți dea Dumnezeu sănătate (la copii)” dă rezultate remarcabile.

Oradea va fi oraș civilizat atunci cînd va scăpa de plaga cerșetoriei agresive, iar pentru asta Poliția Comunitară ar trebui să aibă o misiune permanentă de ridicare de pe străzi a acestor contravenienți. Agresarea locuitorilor de către cerșetori și abuzarea minorilor folosiți la cerșit sînt cu adevărat fapte care merită pedepsite sever, nu plimbarea cîinilor vaccinați fără carnetul de sănătate în original!

„Marele Şef din Washington ne trimite vorbă că dorește să ne cumpere pămîntul. Marele Şef ne trimite de asemenea vorbe de prietenie şi bune intenţii. Considerăm aceasta o dovadă de politețe din partea sa, pentru că ştim că nu are mare nevoie de prietenia noastră în schimb. Dar vom lua în considerare oferta sa. Pentru că ştim că dacă n-o facem, omul alb va veni cu arme şi ne va lua pămîntul oricum.
chief_seattle_zw1
Cum poţi cumpăra sau vinde cerul, căldura pămîntului? Această idee este ciudată pentru noi. Din moment ce nu deţii prospeţimea aerului sau a apei, cum le poţi cumpăra? Citește restul acestei intrări »

Dintre toate meseriile pe care le-am practicat, cea care mi-a făcut și îmi face cea mai mare plăcere, cea care mă face fericit profesional, este cea de profesor. E greu să explic cuiva care nu e profesor de ce această meserie te poate face fericit, de ce poți să te simți împlinit omenește și profesional predînd chiar într-un sistem de învățămînt ca și cel din România, care nu pune accent pe calitate, pe performanța celor care predau sau care învață, ci de multe ori e o formă de asistență socială, de șomaj mascat, de chioșc de diplome.

A fi profesor e un har, trebuie să te naști pentru asta, și dacă faci bine, cu dăruire, lucrul pentru care ai fost dotat sau trimis în lume, atunci acest lucru te poate face fericit. Fericit e profesorul care își face meseria cu dragoste și dăruire, fericit medicul, fericit preotul ș.a.m.d. În plus, anumite profesii au parcă și ceva mai nobil, prin aceea că ele constă în servirea celorlați. Iar a fi profesor înseamnă a-i servi, a le aduce servicii elevilor sau studenților. A-i face mai bogați în cunoștințe, uimiri, curiozități, interese, a le explica, a-i învăța, a le deschide ochii asupra frumuseții lumii – iar acest lucru poți să îl faci indiferent dacă ești profesor de matematică, de desen sau poate chiar și de contabilitate. Pentru că a fi profesor nu înseamnă doar a informa, ci și a forma. Nu înseamnă doar a prezenta inteligibil niște cunoștințe, ci și a lucra cu intelectul, sufletul și conștiința elevilor sau studenților. A-ți lăsa amprenta asupra devenirii, ființei lor. Și asta înseamnă responsabilitate. Și consum de energie și trecere a interesului personal în plan secund, uneori.

Dar munca profesorului, disprețuită sau puțin prețuită de multe ori, are o răsplată imensă. Nu în ceruri, ci aici pe pămînt. E bucuria de a întîlni oameni vii, oameni frumoși, oameni dornici să învețe. Colegi, pînă la urmă, pentru că asta sînt elevii și profesorul, colegi – de la con-legere, „a citi împreună”. Și profesorul învață de la elevi. Și eu am învățat și învăț de la studenții mei.

Cel mai frumos lucru despre profesia mea l-am citit de curînd în compunerea unei studente despre „țelul ei profesional”. Respectiva studentă se numără printre cei ce se întrețin muncind de la o vîrstă fragedă. În compunerea scrisă într-o germană frumoasă spunea că a lucrat în sistemul bancar, dar a simțit că nu asta e chemarea ei. Acum lucrează la o firmă și noul job nu îi lasă mult timp pentru frecventarea facultății. Dar recuperează învățînd mult individual. A scris că visul ei e să devină profesor, chiar dacă așa va cîștiga mai puțin decît la firmă sau la bancă. Și argumenta de ce dorește asta. Pentru că la firmă ai concediu scurt, șefi tîmpiți și timp puțin pentru a citi, pentru a învăța ceva nou. În schimb, a fi profesor înseamnă să îți folosești mintea, să citești, să înveți mereu ceva nou.

Înseamnă, a spus în încheiere, să ai șansa să fii mîine mai bun decît azi.

Mi-aș dori ca, odată, copiii mei să aibă șansa de a avea profesori ca și ea.

Am cumpărat acum cîteva săptămîni o combină frigorifică Hotpoint Ariston full no frost. Pînă acum merge bine, adică nu s-a stricat mîncarea nici în congelator, nici în frigider. Dar e o altă problemă cu ea. Deși a trecut ceva timp de cînd am instalat-o, cînd funcționează răcitoarele face tot timpul un zgomot foarte deranjant. Citește restul acestei intrări »

Am fost întrebat ce aştept de la cei care vor fi aleşi peste cîteva săptămîni.

Din păcate nu am nici o aşteptare şi nici o speranţă de la clasa politică. Nu mă aştept să descopere formula asfaltului care se foloseşte în Europa de dincolo de Artand, nu mă aştept să am apă caldă şi nu rece la duş, deşi plătesc apă caldă nesubvenţionată. Nu aştept, nu sper şi nu cred nimic.

Dacă ar fi totuşi să îmi doresc ceva de la politicieni, mi-aş dori Citește restul acestei intrări »

Ecologie şi religie

Veronica Cabalaş, Rabin Abraham Ehrenfeld, Pastor Daniel Tanc, Pr. Mihai Vătămănelu, PS Virgil Bercea, PS Böcskei László, Pr. Mátyás Attila, Pr. Laurenţiu Lazăr, Pr. Farkas Zsolt, Prof. univ. dr. Vasile Cristea

Anul trecut, la Oradea, Academia Civică a organizat un simpozion naţional despre „Ecologie şi religie” la care au participat – pentru prima oară în România – conducători şi reprezentanţi ai majorităţii religiilor şi confesiunilor religioase din România, oameni de ştiinţă, scriitori şi jurnalişti, care au dezbătut o problemă gravă, şi anume starea naturii şi responsabilitatea omului şi a bisericilor, a religiei faţă de Creaţie. Citește restul acestei intrări »

Václav Havel către români

Dragi prieteni,

Pentru că starea de sănătate nu-mi permite să călătoresc, daţi-mi voie să vă salut măcar de la distanţă şi să vă mulţumesc că v-aţi amintit cea de 75-a mea aniversare. Nu e ceva care să se întâmple foarte des şi de aceea mă încântă şi mă emoţionează.

 

Îmi amintesc cu mare plăcere de vizita mea la Bucureşti, din 1994, şi de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa pe care l-am primit din mâna Rectorului Universităţii, Emil Constantinescu, care a fost şi ales preşedinte la scurt timp după asta. Dacă este printre cei prezenţi azi, îi transmit salutările mele cordiale. Pentru discursul meu de atunci mă gândisem, în urma celor cinci ani scurşi, la soarta pe care o are un slogan revoluţionar şi la diferenţa dintre un ideal şi o iluzie.

Idealul pe care îl atinsesem era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. Citește restul acestei intrări »

Barbarii care ne conduc

În ultimii 60 de ani, Pământul a pierdut peste jumătate din suprafaţa acoperită de arbori. Jumătate din arborii planetei au fost tăiaţi de dragul banilor, în numele progresului. De tăiat s-a tăiat mai mult acolo unde flămânzii de bani au găsit legi strâmbe şi conducători corupţi, gata să sprijine „progresul” pentru un comision oarecare.

România e din păcate o astfel de ţară unde drujba şi buldozerul fac legea, pentru că moravurile politice sunt cum sunt, iar civismul e sub nivelul mării. În România se lucrează mult şi prost. Culmea cinismului e că natura e distrusă uneori tocmai pentru a se prădui banii fondului de mediu. În loc ca din banii alocaţi mediului să se facă împăduriri şi renaturări, singurele durabile şi eficiente în combaterea poluării, la noi ei sunt jefuiţi prin „lucrări”.

Lucrări inutile şi hidoase de amenajări de râuri sau reamenajări de parcuri, adică mult beton (dale etc.) şi tot mai puţini arbori. Plus obişnuitele lucrări la drumuri, parcări şi altele de acest fel, unele necesare, altele nu, dar majoritatea executate cu un dispreţ grobian faţă de natură, de viaţă, de sănătatea oamenilor.

Dacă s-ar dori, multe lucrări s-ar putea face şi cruţându-se arborii dătători de sănătate, dar pitecantropul modern se gândeşte doar la banul care îi intră în buzunar fără să muncească. Cum să faci parcări păstrând şi arborii, dacă în fiecare roabă de asfalt e un comision pe care nu vrei să îl ratezi?

Unii dau aurul ţării pe un comision oficial de nimic (probabil cel neoficial e suficient de mare), aducând otrăvuri ce vor distruge durabil regiunea afectată, alţii deschid hidrocentrale rudimentare pe cât mai multe râuri, ucigându-le, alţii fac fabrici de curent pe lemn, că încă mai sunt nişte păduri ce pot fi furate sau vândute pe mărunţiş, în fine, alţii taie în oraşe mii de arbori care ne dau sănătate, ca să avem cât mai multe pieţe pietonale sau promenade de-a lungul unui râu, de parcă în asta constă calitatea vieţii, nu mai degrabă într-un aer respirabil.

Vechii barbari trăiau în natură, în păduri, de unde atacau uneori oraşele şi omorau şi oameni nevinovaţi. Noii barbari trăiesc în oraşe şi distrug, orbiţi de lăcomie, în numele progresului şi civilizaţiei, tot ceea ce ţine de natură, păduri, arbori, râuri, ucigând treptat, dar sigur, toţi nevinovaţii Terrei: plante, animale, oameni.

Actualei administraţii orădene îi lipsesc mulţi specialişti, dar nu şi cei în comunicare. Putem spune chiar că actuala echipă de la primărie îi dă clasă celei anterioare la capitolul comunicare. O tehnică eficientă folosită constant e repetarea la nesfârşit a unor mesaje pozitive: anunţarea ideii unui proiect, apoi iminenta lui demarare, începutul lucrărilor, a 586-a lovitură de cazma, al 723-lea cancioc de mortar, vizita de constatare a bunului mers al lucrărilor, conferinţa de presă pe şantier la reluarea lucrărilor după dezgheţ, apropiata finalizare a lucrărilor, inaugurarea parţială a obiectivului, tăierea definitivă de panglică, detalierea retuşărilor efectuate, sinteza anuală, cea de doi ani etc.

În domeniul spaţiilor verzi, tehnica aceasta a atins paroxismul: aflăm tot timpul de noi planuri de parcuri, de împăduriri pe sute de hectare (pe care unii le văd realizate cu asistaţii sociali, care, majoritatea, pot ţine mâna doar orizontal, cu palma în sus), de plantări de jdemii de puieţi cu voluntari. Dacă nu ieşi pe stradă, ai impresia că trăim într-un mare parc şi că edilii ar mai trebui să-şi întoarcă faţa şi spre alte probleme, nu doar spre spaţiile verzi, care conform raportărilor depăşesc de câteva ori suprafaţa oraşului.

Dincolo de minunata lume a propagandei se află o realitate cât se poate de tristă: se plantează anual mii de puieţi, dar de prins se prind foarte puţini, pentru că lumea nu îşi murdăreşte pantofii ca să planteze cum trebuie, iar de udat îi udă ploaia, dacă plouă. Se plantează şi cu firme de specialitate sute de puieţi, dar din ei o bună parte sunt arbuşti ornamentali băgaţi la grămadă în statistică. Despre sutele, poate miile de arbori maturi care se taie anual în oraş nu se vorbeşte însă în comunicatele oficiale. Citește restul acestei intrări »

Zilele trecute, domnul Radu Ţîrle, preşedintele Consiliul Judeţean Bihor, şi-a manifestat îngrijorarea că defrişările de pe Valea Aleului, unde a adus nişte investitori americani pentru a face un sat de vacanţă, pun în pericol investiţia de 7 milioane de dolari pe care aceştia vor să o facă în zonă.

Donald Lothrop, reprezentantul investitorilor americani, l-a anunţat pe domnul Ţîrle că „avem o problemă urgentă care ameninţă investiţiile noastre în Pietroasa. Tăietori ilegali de lemne doboară pădurea de pe valea rîului nostru. Poza ataşată a fost făcută pe 14 aprilie. Defrişările sînt atît de intense încît rîul e acoperit cu lemne. Aceasta este o încălcare flagrantă a Legii Silvice 46/2008.

Ieri dimineaţă (14 aprilie – n.r. Jurnal Bihorean), l-am întîlnit pe Cireap Pădurean, pădurar-şef pentru Pietroasa. A admis că tăierile sunt ilegale, dar a REFUZAT să le oprească. Aseară (14 aprilie – n.r.) am mers la Consiliul Local Pietroasa şi le-am cerut să stopeze imediat tăierile din pădurea comunei. Comunitatea aproape că nu primeşte niciun ban pentru pădurea ei, deşi s-a furat lemn în valoare de circa 200.000 de dolari. Acesta este motivul pentru care comuna nu îşi permite servicii medicale şi de educaţie, fiindcă îi sînt furate bunurile. Mi-aţi spus să sun poliţia cînd se întîmplă. Dar aceasta nu a funcţionat ieri. Aş dori să trimiteţi poliţia pe văile Sebişel şi Aleu ca să stopeze toate tăierile. Citește restul acestei intrări »

Ceasul lumii

Dacă daţi un click aici puteţi vedea un ceas care arată cum stăm în acest moment. Cîţi oameni se nasc, cîţi mor, cîte maşini sînt produse, cîte biciclete, de ce boli suferim sau cîtă băutură carbogazoasă bem. Mai vedem că se taie aproape de trei ori mai multă pădure decît se replantează (nu se spune şi în cît timp ajunge la maturitate cea replantată, la asta ne putem gîndi fiecare). Merită un moment de meditaţie:

http://www.poodwaddle.com/clocks/worldclock/

Ecologie şi Religie

Academia Civică Bihor a organizat împreună cu Clubul Kiwanis Oradea şi Zona Metropolitană Oradea un simpozion naţional despre ecologie şi religie care s-a desfăşurat în 11 şi 12 martie la Hotelul Continental Forum şi la Centrul Don Orione din Oradea. Simpozionul a fost moderat de Orlando Balaş (Academia Civică Bihor), Eugenia Mitraşcă (Clubul Kiwanis) şi Adrian Foghiş (Zona Metropolitană Oradea).

Orlando Balaş, Anna Marossy, Adrian Foghiş

Simpozionul a reunit reprezentanţi ai societăţii civile şi ai diferitelor religii şi confesiuni din România, animaţi de grija faţă de starea de suferinţă a naturii, a Creaţiei, în urma agresiunii la care este supusă de către stilul de viaţă modern, orientat preponderent spre consum material, în contradicţie cu preceptele fundamentale ale tuturor religiilor. Citește restul acestei intrări »

Oraşul acesta pare blestemat. Majoritatea proiectelor de amenajare a teritoriului se împiedică de nişte arbori. Dar ele merg mai departe – cu drujba şi cu buldozerul.
De ceva vreme a pornit cruciada împotriva plopilor, care, spune multă lume fără să se informeze, ar fi periculoşi. Faptul că puful lor ar provoca alergii e doar o legendă. Sigur, pe unii îi deranjează să îşi cureţe maşina de acest puf, însă deranjant e şi praful care se depune în straturi groase.
Cei mai mulţi se tem de victimele pe care le-ar putea face copacii prăbuşiţi peste oameni sau maşini. E adevărat, în cazul plopilor, arbori cu lemn de esenţă moale, se întâmplă mai des să se rupă o creangă şi să cadă peste maşini, provocând daune materiale. Dar în Europa acesta nu e un motiv ca municipalităţile să taie plopii sau să plătească despăgubiri celor afectaţi de ruperea unei crengi, deoarece ar fi de neimaginat ca arborii să fie tăiaţi „preventiv”, când sunt alte cauze care provoacă mult mai frecvent accidente mult mai grave: vorbitul la telefon în timpul conducerii maşinii, alcoolul, sau, la noi, drumurile proaste. (În unele ţări europene, protecţia mediului e trecută în Constituţie ca o datorie a statului în baza responsabilităţii faţă de generaţiile viitoare, prin urmare nu se taie pomi preventiv, doar pentru că ar putea cădea o creangă pe o maşină.)
Recent, un domn numit politic la conducerea apelor locale – Pasztor Sandor – îşi dădea cu părerea că plopii de pe malul Crişului ar trebui tăiaţi pentru a se amenaja un taluz înierbat. Acum şi nu mai târziu, pentru că „acum avem banii” şi poate peste câţiva ani nu vor mai fi bani pentru lucrări. Prioritatea sa nu e deci repararea malului stâng înainte şi după podul din centru, unde grinda de beton se poate prăbuşi oricând în apă şi odată cu ea pot cădea şi cei care pescuiesc acolo, ci înlocuirea plopilor cu gazon.
Zice respectivul „botanist amator” că plopii respectivi au deja 40 de ani şi ar trebui tăiaţi oricum în curând. Unde scrie asta? Plopii trăiesc şi 200 de ani. Susţinătorii tăierii acestor copaci argumentează că plopii orădeni ar fi hibrizi, varietate care într-adevăr e mai instabilă decât cele autohtone. Ce comisie de dendrologi, de botanişti a stabilit însă că toţi plopii din Oradea ar fi hibrizi? Şi chiar dacă ar fi, nu înseamnă că ei şi cad la orice bătaie de vânt, dovadă în acest sens fiind cei plantaţi de-a lungul şoselelor, care au tocmai rolul de protecţie împotriva intemperiilor. Arborii nu se prăbuşesc de la sine, ci mai ales atunci când le sunt tăiate rădăcinile în timpul unor lucrări de amenajare a teritoriului.
E uimitor cum pe cei care ne conduc îi îngrijorează posibilitatea teoretică a căderii unor arbori pe maşini, sau aceea că apele Crişului ar putea – o dată la o mie de ani, conform statisticilor! – să inunde un pic oraşul, de parcă nu o face orice ploaie mai zdravănă, dar nu sunt deranjaţi de calitatea execrabilă a lucrărilor la drumuri, care se ciuruiesc la câteva luni după „reabilitare” şi distrug aceleaşi maşini şi chiar provoacă accidente sau faptul că tot oraşul e plin de automobile parcate în intersecţii care reduc vizibilitatea şi produc anual accidente soldate cu moartea sau schilodirea unor oameni.
Îi rog pe cei ce citesc aceste rânduri să îşi amintească cum arăta zilele trecute zăpada căzută în Oradea. Era toată gri de la praful şi noxele din aerul pe care îl respirăm zi de zi. În Oradea se moare accidentat pe trecerea de pietoni, se moare din cauza bolilor provocate de poluare, nu din cauza copacilor prăbuşiţi. A tăia plopii sau alţi arbori de talie mare în acest oraş poluat e un act de inconştienţă criminală, care nu poate fi compensat de oricâte gazoane s-ar amenaja pe malul Crişului şi nici chiar de investiţii masive în sistemul medical.

P.S. Plopii respectivi nu se mai taie. Deocamdată.

Un arbore