Dimineața lui Darius

Era deja 7.15, dar afară era încă întuneric și frig. Cumplit de frig. Un autobuz a trecut pe lîngă ei, plin, fără să oprească. Venea de undeva de pe traseu. Auobuzul lor nici măcar nu venise în sat. Nu circulau autobuzele. Poate nu aveau motorină. Poate erau stricate.

„Hai să mergem dincolo, la școală!” a zis un băiat mai mare și a pornit împreună cu alți elevi de liceu spre cealaltă stație de autobuz, din capătul satului, pentru că era clar că aici, la stația din centru, nu mai oprea nici un autobuz de pe traseu. Cele care veneau de mai departe se opreau doar la intrarea în sat, dacă voia cineva să coboare, și atunci urcau și localnicii, dacă mai încăpeau. În centru nu mai opreau. Toți copiii au pornit pe jos, pe șoseaua acoperită de zăpadă, spre stația din capătul satului. Adulții, muncitori la fabricile din oraș, au plecat și ei, după copii. 

Era mai bine că umblau, dacă stăteau doar și așteptau le era mai frig. Darius era obișnuit cu întunericul, dar cu frigul nu se putea obișnui. Temele și le făcea oricum la lumina lumînării sau a lămpii cu gaz. Cînd se însera, se lua curentul, ca să se facă economie. Îl ura pentru asta pe Ceaușescu. În urmă cu o lună li se tăiase curentul pentru două săptămîni, pentru că cineva îi reclamase că aveau bec în curte. Îl aprindeau doar cînd ieșeau după lemne, să umple lada de la sobă, dar probabil că el sau părinții lui l-au uitat odată aprins și cineva a văzut asta. Nu li s-a spus cine i-a reclamat, doar li s-a comunicat oficial că la următoarea abatere li se va tăia definitiv curentul. Curentul ți se putea tăia și dacă aveai un consum prea mare sau dacă se descoperea că te încălzești cu un radiator electric.

Darius putea înțelege pînă la un punct economiile care se făceau. La televizor, în cele două ore de program zilnic, se vorbea despre sacrificiile pe care trebuie să le facă toți românii pentru plata datoriilor externe. Ceea ce nu înțelegea Darius, la cei 12 ani ai lui, era de ce se spunea, la televizor și la radio, că trăiau într-o Epocă de Aur, în civilizație și bunăstare, cînd era evident că nu e așa. Și de ce la televizor și la radio erau mereu emisiuni de laudă la adresa partidului comunist și a conducătorului suprem. Pe de o parte, de ce avea nevoie de laude necontenite cineva care își face doar treaba? Oare nu voiau comuniștii să fie la putere? Îi obliga cineva să conducă? El, Darius, dacă ar fi fost la conducere, s-ar fi jenat să-i tot cînte lumea ode și omagii. Pe de altă parte, și un copil înțelegea că partidul și Ceaușescu nu reușeau să asigure nici măcar condiții decente de viață pentru oameni, căldură, mîncare, autobuze pentru muncitori. Seară de seară, el își făcea temele în miros de petrol, pe o lumină chioară, care îi slăbea ochii.

Darius înțelesese de mic că lucrurile nu sînt în regulă. La ei în casă se asculta Radio Europa Liberă, se citeau și se discutau cărți critice la adresa realităților de după instaurarea comunismului sau care prezentau sistemele sociale și economice din alte țări. Bunicile lui – doar pe ele le-a mai prins în viață – îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, pe comuniștii care le luaseră pămîntul. După ce a învățat să scrie și să citească, Darius a început și el să scrie poezii. La opt ani, după modelul lui Goga și Coșbuc, poeții preferați ai bunicii paterne – o simplă țărancă fără școală, dar pasionată de lectură – Darius a scris primele poezii de revoltă socială, în care denunța sărăcia din țară. Poeziile le-a regăsit mult mai tîrziu, în dosarul lui de la Securitate, pentru că părinții le duseseră la școala unde lucrau, să le citească colegilor. Profesorii l-au felicitat pe Darius pentru talent, dar unul dintre ei și-a făcut și datoria patriotică de a-l turna la Securitate.

Iarna era și problema asta, a autobuzelor. Pur și simplu nu veneau, deși oamenii plăteau abonament, deși copiii trebuiau să ajungă la școală, iar adulții la serviciu. Dacă nu ajungeau la timp, li se tăia ziua de lucru. Unii cîștigau doar 300 de lei pe lună din cauza asta. Oare cum pot trăi cu banii ăștia? se întreba Darius. Ce le dau copiilor lor să mănînce? Părinții lui nu aveau problema asta, pentru că erau profesori la școala din sat, dar pe Darius îl revolta situația și îi compătimea pe colegii lui, ai căror părinți nu-și primeau tot salariul, deoarece nu aveau cum să ajungă la serviciu.

Aproape în fiecare dimineață oamenii alergau ca oile de la o stație la alta, în speranța că vreun autobuz de pe traseu se va opri ca să coboare cineva, iar ei vor putea urca. Măcar cîțiva dintre ei. Înghesuiți, inimaginabil de înghesuiți. Darius, care era mai mic de statură, a încercat o dată să ridice picioarele de pe podea, să nu se mai sprijine, și a rămas suspendat în aer, prins între ceilalți oameni, care stăteau presați precum filele unei cărți duse la legătorie.

Uneori, cînd era evident că nu mai circulă autobuzul pentru satul lor, tatăl lui Darius îl ducea pe el și pe alți colegi cu mașina pînă în oraș, la prima stație de tramvai. Dar nu putea face asta prea des, pentru că benzina era raționalizată, puteau cumpăra doar cîțiva litri pe lună. Darius știa că asta era excepția, că trebuie să se descurce, că tatăl lui nu putea să-l ducă decît rar cu mașina, pentru că nu aveau benzină și pentru că trebuia să fie și el pe ora 8 la școală, la serviciul său.

Prin urmare mergea și el în fiecare dimineață, atunci cînd nu veneau autobuze, spre stația cealaltă, se înghesuia cu ceilalți elevi și adulți în hîrburile pe roți, vechi și murdare, care se stricau tot mai des și nu puteau fi nici reparate, nici înlocuite, pentru că nu erau bani pentru asta. Așa cum nu mai erau nici medicamente pentru bolnavi, nici alimente în magazine, pentru că trebuiau plătite datoriile externe. Așa hotărîse tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, geniul Carpaților, iar oamenii aplaudau sau răbdau în tăcere.

Cînd au ajuns la stația din capătul satului se luminase deja. Era tot frig și mohorît, soarele nu se vedea încă de după norii groși. Șoseaua era acoperită de zăpada tasată de roțile rarelor mașini sau autobuze care mai circulau. Erau un grup mare de oameni, adulți și copii, care stăteau în stație și așteptau, înghețați, un autobuz. Darius și alți copii țopăiau ca să se încălzească. Gerul îi mușca fața, frigul îi pătrundea pînă la oase.

După vreun sfert de oră a apărut un autobuz, dar nu a oprit. A oprit de fapt la mare distanță de stație, ca să coboare cineva care avea treabă la ei în sat. Cîțiva oameni au luat-o la fugă spre autobuz, dar acesta și-a închis ușile și a plecat mai departe. Era plin pînă la refuz, se vedeau oamenii striviți de ușa autobuzului, stînd claie peste grămadă pe scaune. O grămadă de trupuri înghețate într-o carcasă de tablă ruginită înaintînd cu greu spre oraș.

Darius simțea că trebuie să facă ceva. Întotdeauna căuta soluții, nu putea să aștepte pasiv să se rezolve lucrurile de la sine. Ar fi putut pleca pe jos spre oraș. Ar fi ajuns la școală cu întîrziere, dar ar fi explicat că nu a avut cu ce să vină și i-ar fi fost motivate absențele.

În urmă cu cîteva zile, cînd a venit brusc ninsoarea, nu a mai avut cu ce să vină acasă din oraș. A stat două ore în stație. Erau sute de oameni, elevi și muncitori la fabricile din oraș, așteptînd un autobuz care să-i ducă înapoi în satele lor. Dar nu venea nici un autobuz. Se întuneca încet-încet și se făcea tot mai frig. Era evident că tatăl lui nu putea veni după el, pentru că drumul nu era curățat, nu puteau circula mașini. Ar fi putut circula cel mult autobuzele sau camioanele, dar de câteva ore nu venise nici un autobuz. Atunci Darius i-a spus verișoarei lui că trebuie să plece pe jos acasă.

„Hai cu mine, nu mai vine nimic. Așa măcar ajungem sigur acasă și nici nu înghețăm în stație.”

„Cum să mergem singuri? Dacă ni se întîmplă ceva?”

„Vino, nu ni se întîmplă nimic!” Dar și el își făcea de fapt griji. Drumul spre satul lor trecea pe lîngă o pădure. Dacă din pădure ieșeau lupi sau mistreți și-i atacau? Și totuși nu putea aștepta. Își dădea seama că asta e singura soluție, că și ceilalți vor pleca în cele din urmă tot pe jos spre casă. Măcar să plece ei mai repede, pînă nu se întunecă de tot și se face și mai frig.

Au plecat amîndoi, el în față, înaintînd cu greu prin zăpada înaltă pînă la brîu, deschizînd drum pentru verișoara lui, mai înaltă cu două capete decît el, care venea în urma lui. Au ajuns acasă după patru ore, noaptea. Dar măcar au ajuns.

Darius le-a spus prietenilor lui, grupului cu care stătea de obicei în autobuz:

„Următorul autobuz îl oprim. Dacă mai vine un autobuz ne așezăm în fața lui și nu-l lăsăm să treacă mai departe. Oprim circulația și cerem să vină autobuze. Să se dea autobuze pentru noi, pentru părinții noștri care merg la lucru.”

„Dar dacă șoferul nu oprește? Dacă trece peste noi?”

„Cum să treacă? Păi nu face pușcărie dacă ne omoară?”

„Dar dacă pățim noi ceva? Dacă ne arestează?”

„Cum să ne aresteze? Cum să aresteze niște copii? Noi nu facem nimic rău, cerem doar ceva normal, să fie autobuze, să poată merge oamenii la lucru și copiii la școală. Avem abonamente, dar nu avem autobuze cu care să mergem la școală și la lucru. De ce să ne aresteze pentru așa ceva?”

După cîteva minute a apărut un autobuz, însă dinspre oraș.

„Hai să-l oprim!” a spus Darius.

„Dar ăsta nu merge spre oraș!”

„Nu-i nimic! Îl oprim și blocăm toată circulația pînă ni se promite că vor fi curse pentru oamenii din satul nostru. Hai să mergem!”

„Haideți, măi, să oprim autobuzul!” a strigat Laviniu, un prieten de-al lui Darius, spre cei din stație.

Au plecat doar cinci copii, Darius, Laviniu și încă trei. Ceilalți, elevi sau adulți, nu s-au mișcat.

Cei cinci s-au pus în mijlocul șoselei, blocînd-o de la un capăt la altul. Autobuzul s-a oprit la o jumătate de metru de ei. Era gol. Au urmat cîteva secunde tensionate. Ce se va întîmpla? Șoferul va deschide ușile, va coborî la ei să le ceară să elibereze drumul? Darius era pregătit să-i spună că ei nu pleacă de acolo pînă nu vor veni autobuze pentru cei din satul lor. Pînă nu li se promite că de acum încolo vor veni autobuze în fiecare dimineață, să îi ducă în oraș.

Șoferul a pornit din nou motorul. Asta i-a speriat pe copii. Nu și pe Darius.

„Nu plecați! Vrea doar să ne intimideze. Nu are cum să treacă peste noi.”

Autobuzul a pornit, înaintînd încet spre copii. Ceilalți patru au fugit, lăsîndu-l pe Darius singur în fața mașinii. Darius a rămas pe loc. Lui nu îi era frică.

Autobuzul a ajuns lîngă el și a început să-l împingă încet-încet. Centimetru cu centimetru. Obligîndu-l să pășească în spate. Darius își dădea seama că șoferul nu ar fi făcut asta dacă ar fi rămas toți. Nu ar fi putut risca să se împiedice vreun copil și să cadă sub roți. Era revoltat de lașitatea celorlalți. A celor patru prieteni care au fugit cînd a pornit autobuzul și a tuturor celorlalți. Cei patru fugiseră, iar ceilalți priveau doar de pe margine, fără să facă nimic. Nici un gest. Dacă ar fi venit și ei, ar fi putut opri autobuzul. Dacă le-ar fi păsat… Dar nu venea nimeni.

Copleșit de obidă, copilul s-a dat la o parte. Autobuzul și-a continuat drumul. Dar Darius nu se putea da bătut. Circulația trebuia oprită. Nu puteau să suporte asta la nesfîrșit. Să fie bătaia de joc a celor care conduceau județul. Să îndure oamenii mizeria asta, să nu-și primească salariul, pentru că nu aveau cum să ajungă la fabrică, iar copiii lor să sufere de foame, pentru că banii primiți nu le ajungeau pentru mai nimic. Trebuia să facă ceva.

Darius s-a întors în stația de autobuz unde erau două bănci grele, cu picioare de piatră. A tîrît singur băncile în mijlocul drumului, făcînd din ele o baricadă. Nimeni nu l-a ajutat, dar nici nu l-a oprit. Îi înțelegea, le era teamă. Dar lui nu îi era. Ce putea să-i facă lui cineva? El era copil. Nu puteau să-l aresteze pentru asta. Nu furase, nu distrusese nimic. Copiii erau duși la casa de corecție doar dacă furau sau distrugeau ceva. Acum drumul era blocat, chiar dacă oamenilor le era frică să-l blocheze ei înșiși. Chiar dacă nu aveau curaj să facă ceva, orice, în afară de a aștepta să vină un autobuz cu care să ajungă prea tîrziu la serviciu.

Atunci a venit șeful de post. Oare îl chemase cineva? Oare văzuse și el agitația sau era din întîmplare acolo? Le-a spus oamenilor să dea băncile la o parte, să elibereze drumul. Aceștia au sărit și le-au luat imediat de pe șosea. Milițianul nu i-a zis nimic lui Darius, deși probabil că văzuse sau aflase că el a fost cel care a tras băncile în drum. Drumul era eliberat. Au trecut două mașini mici spre oraș. Apoi a venit și un autobuz, dintr-un sat vecin, pe care șeful de post l-a oprit. A spus să urce doar copiii, să poată merge la școală. Au urcat toți elevii.

Darius era necăjit că încercarea lui de a opri circulația și de a forța autoritățile să trimită autobuze în satul lui eșuase. Se gîndea că poate nu ar fi trebuit să urce în autobuz. Poate ar fi trebuit să-i spună el șefului de post ceea ce știa toată lumea: că nu sînt autobuze, că oamenii trebuie să meargă la serviciu. Să-i ceară să transmită la centru că situația e gravă, că oamenii se revoltă, că nu mai pot suporta. Dar cum era să facă asta el, un copil? Un copil care ar fi vrut să-i ajute pe adulți, dar pe care adulții l-au lăsat singur cînd a oprit pentru ei un autobuz.

Darius nu știa că gestul lui de revoltă a avut totuși urmări. În lunile următoare autobuzele au circulat mai regulat în satul lor. Poate că autorităților le era teamă de o revoltă. Sau poate mai degrabă de un accident, în cazul în care un copil ar fi făcut din nou un gest necugetat, pentru că era evident că adulții nu se vor revolta, oricît de mare ar fi fost mizeria în care trăiau. În orice caz, situația transportului s-a ameliorat puțin în lunile care au urmat, dar a avut loc și o anchetă în sat, de care Darius a aflat doar mai tîrziu, indirect. În vacanța de vară, un băiat care locuia la marginea satului, lîngă pădure, pe care nici nu știa cum îl cheamă, a ținut să-i spună, rîzînd cu dispreț: „Bă, ești un prost! Cum ai oprit tu, ca prostu’, autobuzu’, și părinții tăi au avut probleme cu Securitatea!”

Mergeau înghesuiți spre oraș. La prima stație au coborît mai mulți oameni. La a doua ar fi trebuit să coboare și el, să ia tramvaiul spre centru sau să meargă pe jos mai departe, pînă la școală, dacă nu circulau tramvaiele. Dar Darius nu putea renunța atît de ușor. Autoritățile trebuiau să afle că oamenii din satul lui au nevoie de autobuze ca să ajungă la serviciu. Le-a spus prietenilor lui:

„Noi nu coborîm. Mergem pînă la ultima stație, la autogară. Mergem acolo să vorbim cu directorul autogării, să-i spunem că părinții noștri au nevoie de autobuze, că dacă nu pot veni la lucru nu sînt plătiți. Trebuie să facă ceva, să ne trimită autobuz în fiecare dimineață!”

Ceilalți au fost de acord. Părinții lor chiar erau afectați de lipsa autobuzelor. Spre deosebire de părinții lui Darius, care nu aveau nevoie de autobuze ca să meargă la serviciu. Darius a continuat:

„Cînd ajungem la autogară mergem în biroul directorului. Cînd intrăm la el, îi smulgem telefonul din priză, să nu poată chema ajutoare, să nu ne dea afară. Îl obligăm să ne asculte. Trebuie să facem asta pentru părinții noștri, ca să aibă cu ce să meargă la lucru!”

Autobuzul se apropia încet de autogară. Copiii tăceau. Darius se uita îngîndurat pe fereastră. Cînd au ajuns la stația de la piață, doi copii au spus brusc: „Noi trebuie să coborîm aici.” Au coborît repede. Mai rămăseseră doar trei copii în autobuzul gol.

„Voi veniți, nu?” a întrebat Darius.

„Da, venim!” a răspuns Laviniu. Asta l-a liniștit pe Darius. Prietenul lui făcea karate, pe ascuns, la un club de judo. Era mai înalt și mai bine făcut decît Darius. E bine să ai prieteni cărora nu le e frică!

Cînd au ajuns la penultima stație, Laviniu și celălalt băiat au sărit din autobuz și au plecat repede, fără să-l salute măcar pe Darius. Acesta a rămas în autobuzul gol. Cînd a ajuns la autogară a coborît și el.

A stat un pic în fața autogării. Era o clădire cenușie și rece. Nu mai fusese niciodată aici, nu cunoștea locul. Cîteva autobuze așteptau cu motoarele pornite. Oameni înghețați, cenușii, stăteau la coadă să urce în ele. Cei care veniseră la oraș de dimineață, devreme, iar acum se întorceau în satele lor cu bagaje, unii cu saci de pîine neagră cumpărată la prima oră de la brutăriile din oraș, ca să o ducă la animalele de acasă, crescute pentru carne, pentru că în magazine nu se mai găsea carne.

Darius s-a gîndit o clipă că poate ar trebui să meargă la directorul autogării, să-l roage să dea autobuze pentru oamenii din satul lui. Dar cum să facă asta, singur? Cum să spună că „părinții noștri nu au cu ce să vină la serviciu”, cînd el era unul singur? Cînd părinții lui nu aveau nevoie de nici un autobuz, iar celorlalți se pare că nu le păsa? Nimănui nu-i păsa.

A ieșit din autogara mizeră și a pornit spre școală, refăcînd din memorie traseul pe care venise, în aerul înghețat al dimineții. Era o dimineață frumoasă de iarnă.

(Publicată în Revista Steaua, 10/2021)