Eco-literatura română: proza și teatrul

Ce este eco-literatura?

În ultima jumătate de secol s-a conturat o nouă direcție literară, numită literatură ecologică, eco-literatură sau literatură pro-natura. Tot mai mulți poeți, prozatori și dramaturgi reflectă în operele lor, în mod sistematic sau ocazional, criza climatică, degradarea naturii, efectele nocive ale poluării și ale stilului de viață consumerist, pierderea biodiversității și antropizarea excesivă a majorității arealelor terestre, treptata alienare tehnologică a omului, care pare să se îndrepte spre o etapă istorică postumană. Această preocupare a unor scriitori pentru problemele de mediu este firească, literatura reflectând dintotdeauna problemele societății în care a apărut.

Tonul și mijloacele artistice ale noii literaturi diferă de la autor la autor, de la tonalități elegiace și nostalgice după o presupusă „epocă de aur”, în care omul trăia în armonie cu natura, la reflectări ironice, sarcastice ale vieții moderne, uneori duse până la absurd, la tonalități critice și militante sau la viziuni apocaliptice, distopice ori din registrul SF cu elemente uneori doar aparent ecologice.Eco-literatura aduce din nou împreună două concepte despărțite de o întreagă istorie culturală: omul și natura. Eco-literatura depășește antagonismul conceptual om-natură, respectiv cultură-natură. De fapt, atât „cultura“, cât și „natura“ sunt concepte condiționate cultural, în a căror configurare și evoluție literatura a avut mereu un rol esențial (GOODBODY, 1998, p. 25). Natura nu este percepută de om doar în mod empiric, pe calea simțurilor, ci în mod intermediat cultural, ca fiind străină sau chiar concurentă intereselor omului.

Literatura ecologică ar trebui să acopere prăpastia căscată în timp – în mod conceptual, dar și de facto, prin antropizarea mediului, pe de o parte, și prin tehnologizarea vieții umane, pe de altă parte – între om și natură. În literatura ecologică nu mai avem om vs. natură, ci om în natură, omul ca parte a naturii, ca o specie între specii, dotată desigur cu conștiință și responsabilitate, inclusiv față de natură. În textele eco-literare, natura nu mai este o temă tratată estetizant, un motiv literar, un obiect, mijloc sau pretext, ci chiar subiectul operei literare.

Literatura ecologică reflectă în mod critic relația omului cu natura, chiar dacă nu tematizează întotdeauna cauzele crizei ecologice. Ea poate viza o aducere în contact a sferei social-politice, a mediului și individului, devenind astfel vocea naturii, care e mută. (De altfel, silvicultorii români numesc chiar așa pădurea: „muta“, deoarece nu poate striga atunci când este tăiată.)

Desigur, nu orice text autointitulat ecologic sau care abundă în specii de plante și animale este eco-literatură. Pentru a discerne care texte pot fi considerate cu adevărat literatură ecologică, ecologistă sau pro-natura, trebuie să avem în vedere câteva criterii: de calitate, de subiect și de tratare autentică a acestuia.

Primul criteriu este desigur cel estetic, al calității și mijloacelor literare specifice, indispensabil în judecarea oricărui produs literar, indiferent dacă face parte din categoria  „artei cu mesaj” sau a „artei pentru artă”, a literaturii angajate sau neangajate. Oricât de bune ar fi intențiile autorului, oricât de nobilă cauza pe care o susține, fără calitate estetică un text nu poate fi considerat literatură, ci cel mult opinie, manifest civic, program politic sau articol științific.

Eco-literatura se adresează emoțiilor sau rațiunii cititorului prin mijloacele literare specifice – selectarea și expunerea dramatică a unei situații, folosirea anumitor efecte retorice ca alegoria sau hiperbola – pentru a-i trezi acestuia interesul pentru cunoașterea stării reale a mediului și chiar pentru a-l face să acționeze în scopul protejării naturii.

Criticul literar Axel Goodbody consideră că „rolul literaturii ecologice nu este acela de a informa, ci, făcând uz de imaginație și forța cuvântului, de a impulsiona cititorii spre acțiune și de a le mobiliza energiile. În contrast cu analiza lucidă a științei și considerațiile pragmatice ale politicienilor, în textul literar se utilizează în mod obișnuit tehnici ca deformarea și exagerarea, ce au rolul de a-l impulsiona pe cititor să pornească în căutarea adevărului.” (GOODBODY, 1998, p. 21)

Un text eco-literar tratează aspecte ce țin de domeniul vast al ecologiei, definită ca fiind „știința echilibrului natural și a relațiilor dintre toate organismele, precum și dintre acestea și mediul lor”. Ernst Haeckel, cel care a folosit pentru prima oară termenul de „ecologie”, considera relațiile dintre organisme chiar mai importante decît influența mediului anorganic. (HAECKEL, 1866, p. 234-235) Prin urmare, eco-literatura vorbește despre starea ecosistemului sau a unei părți a acestuia, despre relațiile omului cu celelalte ființe și cu mediul în ansamblul său.

Un alt criteriu foarte important pentru încadrarea unui text în categoria eco-literaturii este autenticitatea. Pe de o parte autorul trebuie să își cunoască bine subiectul, ori prin studiu sau prin contact direct și profund cu realitatea descrisă, ori prin profesarea consistentă, asumată, a unei atitudini pro-natura. Pe de altă parte, problematica de mediu sau relația omului cu natura trebuie să fie principala temă tratată, să se bucure de interesul primordial al autorului în acel text. „Tragerea la subiect”, specularea unei noi nișe de interes literar, atenția pasageră sau superficială acordată unei teme serioase precum starea mediului, aplicarea arbitrară a etichetei ecologice asupra textelor proprii ori menționarea excesivă și gratuită a unor specii de plante și animale într-un text nu sunt neapărat premise ale apartenenței acelui produs artistic la eco-literatură.

Eco-literatura românească în context european și universal

Eco-literatura nu a început în secolul XX, așa cum nici prejudicierea constatabilă a mediului natural nu a apărut recent. Momentul în care literatura începe să vorbească despre problemele naturii depinde de gradul de modernizare și de trăsăturile culturale ale societății în care această literatură apare.

Unul dintre primele popoare care au produs o literatură ce reflectă teme pe care le putem considera ecologice este poporul german, care are o consistentă tradiție culturală a apropierii de natură, a unui mod de viață cât mai natural. Germania are și astăzi un renume de „Öko-Land“, de țară ecologică, în fruntea statelor ce promovează măsuri de protecție a mediului. (În 1994 Germania a introdus în Constituția sa, în completarea articolului 20, care definește statul german ca un stat democratic, federal și social, articolul 20a care statuează obligația acestuia de a proteja „bazele naturale ale vieții și animalele, în temeiul responsabilității sale față de generațiile viitoare, în cadrul ordinii constituționale…“) Deja în secolul al XVIII-lea, Johann Wolfgang Goethe (1749-1832), literatul cu studii juridice și de mineralogie, botanică și speologie, vorbește în scrierile sale despre despăduriri, poluarea solului, apelor și aerului, dar și despre risipa de alimente, asta într-un secol în care revoluția industrială de-abia începuse, iar oamenii nu apucaseră încă să distrugă în mod semnificativ natura sau să-i risipească în exces resursele! Goethe plănuia să scrie chiar și un „Roman al Pământului“, care însă nu a mai fost realizat.

Reflecția asupra stării naturii continuă în secolul al XIX-lea în operele unor scriitori germani ca Heinrich Heine (romanul Harzreise / Călătorie în Munții Harz, 1824), Adalbert Stifter (povestirile din ciclul Bunte Steine / Pietre colorate, 1853) sau Wilhelm Raabe (romanul Pfisters Mühle / Moara familiei Pfister, 1884). Moara familiei Pfister ar putea fi considerat chiar primul roman ecologic din literatura universală, descriind transformările societății germane provocate de industrializare, urbanizare și tehnologizare, dar mai ales distrugerea naturii prin activitățile industriale, exemplificată prin reziduurile de la o fabrică de zahăr construite într-un mediu natural idilic, unde înainte funcționa moara menționată în titlul cărții.

În secolul XX, literatura germanofonă pro-natura cunoaște o amplă dezvoltare în toate cele trei genuri, cu precădere după al Doilea Război Mondial. Nume mari ale literaturii germane scriu și eco-literatură, care este apreciată de critică și public. În 1972 Lothar Streblow câștigă concursul de dramaturgie radio cu distopia ecologică Der Fisch / Peștele, iar prozatori ca Dirk C. Fleck își văd romanele ecologice – precum Go! Die Ökodiktatur (1994), în care descrie o societate ce încearcă să se salveze de la catastrofa climatică printr-o dictatură ecologică acceptată voluntar, ca ultimă soluție posibilă – premiate și tipărite în mai multe ediții. După 1998, în spațiul germanofon apar mai multe volume colective de critică literară care tratează ampla eco-literatură germană. Scopul criticii literare și culturale de orientare ecologică este, în viziunea unei reprezentante a acestui subdomeniu al criticii literare, „de a analiza conceptele și reprezentările naturii dezvoltate în diverse momente istorice în anumite comunități culturale. Ea cercetează cum este definit naturalul, cum este descrisă legătura dintre om și natură și ce valori și funcții culturale îi sunt atribuite naturii.“ (HEISE, 2001, p. 128.)

Primul roman ecologist care se bucură de un succes internațional vine din Franța. Este vorba de Les Racines du ciel / Rădăcinile cerului, scris de Romain Gary în 1956 la Editura Gallimard și premiat în același an cu Premiul Goncourt. În el este descrisă lupta altruistă, până la sacrificiul de sine, a protagonistului Morel pentru apărarea elefanților africani, o metaforă a naturii distruse de o omenire măcinată nu doar de lăcomie, ci și de injustiție socială. Alți autori francezi care scriu despre starea naturii sunt Jean Giono, Julien Gracq, Joseph Kessel, Jean-Marie Le Clézio, Elisée Reclus, Claude Lévi-Strauss, Charles Ferdinand Ramuz, Victor Segalen. În Franța, patria ecologistului și exploratorului marin Jacques-Yves Cousteau, se dezvoltă o întreagă mișcare artistică pro-natura, ce include pe lângă literatură și celelalte arte, muzica, pictura, fotografia și filmul. Acest fapt este relevant și prin prisma influenței decisive pe care arta franceză pro-natura a avut-o asupra primului scriitor ecologist român, Nicolae R. Dărămuș.

Începând cu anii 70 ai secolului trecut, în SUA intră în uz termenul de ecologie literară sau nature-writting. Precursori ai acestui curent literar din Lumea Nouă au fost Henry David Thoreau (1817-1862), care a scris cartea-cult Walden / Viața în pădure (1854) și Aldo Leopold (1887-1948), amândoi filosofi, scriitori, naturaliști și ecologiști. Printre reprezentanții de seamă ai eco-literaturii americane contemporane pot fi menționați Gary Snyder (n. 1930, autor al mai multor cărți de eco-proză și eco-poezie) sau Rick Bass (n. 1958, fost geolog și petrolist convertit la eco-literatură, autor al unor cărți ca The Sky, The Stars, The Wilderness / Cerul, stelele, sălbăticia, 1997).

Interesul public american pentru problemele de mediu s-a concretizat și în decizia guvernului SUA de a înființa, în premieră mondială, o Agenție de Protecția Mediului (EPA, în decembrie 1970). Interesul literar pentru starea naturii, reflectat în tot mai multe opere eco-literare, duce la apariția eco-criticii literare (ecocriticism), în premieră, tot pe pământ american. În 1992 se înființează Association for the Study of Literature and the Environment (ASLE), care organizează conferințe anuale începând cu 1995 și publică revista de studii ISLE – Interdisciplinary Studies in Literature and Environment.

Deși legătura dintre poporul român și natură este un loc comun, fixat în sintagma eminesciană „codru-i frate cu românul“, literatura română pro-natura apare cu o remarcabilă întârziere și timiditate. Avem puțini autori și opere pro-natura, firava eco-literatură română este necunoscută publicului larg și ignorată aproape total de critica literară.

În a sa Istorie a literaturii române contemporane (1990-2020), Mihai Iovănel vorbește despre diversitatea de orientări literare contemporane, despre postmodernism, postcolonialism, dacopatie și un nou protocronism, despre literatura de stânga, de dreapta, feministă etc., dar dedică o singură pagină problemelor de mediu și mișcărilor ecologiste din România (IOVĂNEL, 2021, p. 298), menționând și două titluri doar aparent ecologiste (romanul În gaură de Arthur Suciu și distopia SF Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță).

În cele ce urmează voi prezenta autori și opere românești pro-natura sau aparent ecologiste, din domeniul prozei și teatrului, pentru a completa cunoașterea publică modestă a eco-literaturii române.

ECO-PROZA

Primul scriitor român asumat pro-natura este Nicolae R. Dărămuș. Este ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură. În 1994 a fondat un ONG de mediu, Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axat pe educația „pro natura” prin mijloacele artelor, prin literatură, fotografie, desen, film, dar şi pe activități de teren,  preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier.

În 1996 a fondat revista ecologistă Carpații azi, 1996. A fost scenarist şi co‐realizator de film de televiziune, printre filmele și emisiunile realizate de el putând fi menționate Ochii trişti ai naturii (TVR, 1997), Ecologia, o inevitabilă disciplină(serie de conferințe televizate, pe teme de mediu, 1996‐1997), Chestiunea ecologică(TVR, 2008‐2009). Este invitat frecvent la dezbateri radio şi tv pe teme ecologice. A desfășurat o amplă activitate publicistică și literară (povestire, eseu, pamflet, reportaj, anchetă) în Cotidianul, Academia Cațavencu, Viața Medicală, Carpații, Aventuri la pescuit, Vânătorul şi Pescarul Român, Jurnalul Național, Kamikaze. Organizează, după modelul eco-artiștilor francofoni care l-au inspirat, expoziții de fotografie artistică şi documentară, individuale şi de grup, în țară şi străinătate (fotografie de faună carpatină liberă, peisaj, portret), însoțite de spectacole literar-muzicale.

Activitatea literară și artistică i-a fost influențată în mod decisiv de biografie. Născut în 1954 într-o familie de profesori din Cluj, a crescut până la 7 ani în casa bunicilor materni, la Sebeșel (județul Alba), unde a cunoscut o natură curată și un mod de viață echilibrat, inclusiv în ceea ce privește raportul omului cu natura. În timpul școlii făcute la Cluj, sub îndrumarea severă a tatălui, „anul se petrecea cu dorul și amintirea dimineților friguroase ori a serilor lungi și blânde trăite în înfrățire cu șuvoiul cristalin și neastâmpărat și cu tăcuții lui locuitori de atunci, păstrăvii și lipanii”, după cum relatează în prima sa carte (DĂRĂMUȘ, 1993, p. 19). Studiază medicină la Cluj (1974-1980), unde face și rezidențiatul. Este repartizat la Darabani, un sat de pe Prut, unde își scrie prima carte despre natură, Tăul negru. În 1989 se stabilește la Gura Humorului, refugiindu-se în natură din fața realității comuniste sumbre, natură unde poate și pescui sau vâna pentru a compensa penuria alimentară din anii 80. Începuse să vâneze în 1979, iepuri și fazani pentru consumul familiei proprii. Atunci însă când a împușcat din vanitate un urs, s-a produs în el un declic de conștiință care l-a făcut să abandoneze vânătoarea. Acest eveniment poate fi considerat unul decisiv pentru începutul activității sale pro-natura.

În 1993 își publică volumul de debut, Tăul negru, scris în perioada comunistă în stilul descrierilor de natură ale lui Mihail Sadoveanu sau Geo Bogza, cu o sensibilitate aparte pentru vulnerabilitatea naturii în fața omului. În 1999 publică în Luxemburg volumul L’Ours de Baisesco, distins în anul anterior, în manuscris, cu „Prix Europe A” pentru literatură ecologică francofonă.

În anul 2001 renunță la profesia de medic, constatând amar că „omul nu poate fi vindecat”, nădăjduind totuşi în „vindecarea” lui.  Resorturile acestui gest sunt prezentate în textul Adio, Hipocrate! publicat mai târziu în volumul Dregătoria cârtițelor: „Prietenul care mă salvase de atâtea ori (muntele, natura), trebuia la rândul său salvat. Hipocrate se dovedea însă neputincios în a băga „in corpore sano” tocmai esenţialul: mintea. Iar pentru uciderea muntelui, corpul sănătos era de ajuns. Zglobiu, costumat după moda zilei, cu laptop şi geantă cu cifru, sau amărât, îmbrăcat în zdrenţe, puţind a sudoare şi a stână. (…) Iar eu nu eram decât un neînsemnat pion care îi ajuta pe uzurpatori, veghind la sănătatea trupurilor lor, plătit de alţi uzurpatori.“ (DĂRĂMUȘ, 2005, p. 97 ș.u.) Se dedică total activismului civic și activității literare și jurnalistice pro-natura, fiind susținut de soția sa, Anca Dărămuș, de profesie tot medic.

În 2002 câștigă premiul premiul pentru carte de autor (text, acuarelă, grafică, fotografie) al Concursului „Micul Prinț”, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, și publică în anul următor volumul Ursul, distinsa fiară, în care, adresându-se sensibilității „publicului cititor între 7 și 77 de ani”, descrie cu talent și compasiune, pe câteva zeci de pagini, suferința unui urs rănit de un vânător. Această carte este, evident, o experiență biografică transfigurată în artă.

După primele trei volume, se observă o schimbare de tonalitate în scrierile lui Dărămuș, care se îndepărtează de stilul clasic al literaturii cu descrieri de natură de amplă respirație și devin mai alerte, mai scurte și mai incisive.

Textele scrise în anii 2000 sunt reunite în volumul Dregătoria cârtițelor și sunt caracterizate de un verb acid, tipic jurnalismului civic, dar nu sunt lipsite nici de pasaje contemplative, în care este sublimată evoluția personală trăită în natură și datorită naturii: „Singuri cu adevărat sunt însă alţii, pentru care scriu de fapt şi pe care îi numesc „inocenţii Terrei”, adică prietenii mei înveşmântaţi în solzi, pene, blănuri, chitină ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri, atât cât a mai rămas din ele la ceasul acesta. În copilărie am simţit mesajul lor într-o formă nedefinită, ca un irepresibil şi enigmatic magnetism. Mai apoi am pătruns acest mesaj şi graţie unor cărţi, încât acum cred că pricep glasul pădurilor şi al jivinelor – de cele mai multe ori discret – într-un fel aparte. (…) O vreme, prea tânăr fiind, am purtat şi o puşcă, însă am înţeles la timp – oare? – că îmi prigoneam – crezând că fac sport – propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se adesea în preajmă, oarecum frumos la chip, uneori cu haine şi maşini scumpe. Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul ori un molid, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet sau vreun politician ignorant şi arogant, ambii considerându-se „deasupra” aprioric, dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă.” (DĂRĂMUȘ, 2005, p. 11-12)

Dărămuș se îndreaptă apoi spre o altă specie literară și jurnalistică: eco-fabulele. Majoritatea textelor de această factură sunt publicate în 2013 în volumul Inocenții marii terori, alături de alte articole și proze scurte. Optează pentru eco-fabule pentru a ajunge mai ușor la sufletul și conștiința cititorului, pentru a-l ajuta să înțeleagă perspectiva celor ce suferă agresiunea omului, pentru a-i ajuta să se transpună, pe durata lecturii, în pielea și situația acestora.

„Din banalele ştiri despre chipurile morții, trebuia să generez istorii vii. Căci una era ca ziarul să anunțe braconarea unui urs la Voroneț, şi cu totul alta era ca cititorul să afle, chiar din postura celui împuşcat, cum e să suferi zile în şir cu glonțul în măruntaie. După cum în locul unei veşti fugitive despre poluarea unui râu, tot el să simtă, aşezat în fotoliu, sufocarea păstrăvului cu branhiile năclăite de zoaiele pensiunilor. Deopotrivă, lui, cititorului, trebuia să îi răsune în urechi şi geamătul molidului secular retezat de drujbă şi strigătul mut al rechinului lăsat viu în ocean, în vreme ce înotătoarele lui, retezate, înoată în „rafinata” supă servită unor turişti cu buzunarul plin. Abia aşa, trezindu‐se în compasiune şi revoltă, cititorul putea aspira la statutul frăției sale cu „râul, ramul”. Şi, dacă puteam sugera asta, era fiindcă fusesem un norocos: prinsesem coada timpului, bucurându‐mă de darurile unei Naturi încă „neatinse” şi ale omului încă „întreg”. Cu atât mai mult, vremurile îmbolnăvirii acestora mi‐au impus ca pe o urgență strigarea banalei concluzii că cel mai important lucru într‐o viață este nu să produci sau să îți produci satisfacție, ci să nu produci suferință. (s.n.)“ (DĂRĂMUȘ, 2013, p. 308)

Foarte bine scrisă este proza Fiara și sălbăticiunea din volumul menționat, inspirată dintr-un caz real. În ea este prezentată cu suspans și mulțime de detalii ale gesturilor și simțămintelor ambilor protagoniști, întâlnirea dintre un braconier și un urs. Cititorul cunoaște alternativ atât gândurile, motivațiile și emoțiile omului, cât și spaima și durerea sălbăticiunii: „Vasile zărise ursul de îndată ce îşi ridicase ochii spre poiană. Doar ştia ce caută… Bucuria îl cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea în cap şi cu frica de braconier în inimă. Îl întâlnise prin iulie într‐un zmeuriş vecin, dar atunci era fără puşcă. Şi nici n‐ar fi meritat să‐l doboare fiindcă pe blana rară, aşa cum e vara, n‐ar fi luat cine ştie ce bani. Acum era altceva, era pregătit, iar carabina nouă îl gâdila în palme. Urca iute, stăpânindu‐şi cu greu răsuflarea, de parcă ursul i‐ar fi putut‐o auzi de la distanța aceea. Călca grăbit, fără a mai alege locul şi nu‐şi mai lua ochii de la sălbăticiune, temător că dintr‐o clipă într‐alta vântul s‐ar putea porni dinspre vale, trădându‐l. Iar ursul, odată speriat, n‐ar fi avut de făcut decât cinci‐şase paşi pentru a scăpa peste culme. (…) Împuşcătura sparse văzduhul, hăulind peste codri.“

Vânătorul amator nu reușește însă să omoare ursul din primele încercări. Asta nu îl face să simtă vreun regret pentru suferința animalului, care se târăște îngrozit ca să scape de om și durerea provocată de acesta prin gloanțele trase fără pricepere. Braconierul se teme doar de posibila pierdere a „trofeului”: „Dintr‐o dată vânătorului i se strecură îndoiala. Mai avea numai două cartuşe în magazia carabinei. „Dacă mai urlă mult, cine ştie?… Aude careva, vine aici şi dau de dracu’. Trebuie să trag de aproape”, hotărî urcând hulpav, cu inima gata să‐i spargă pieptul. (…) Se uitară unul la altul, îndelung. O linişte grea se lăsă între ei, asemenea unei stavile de neputințe. Unul nu putea omorî, celălalt nu putea muri.“

Disperat că ar putea pierde blana prețioasă, protagonistul ia un utilaj forestier, un TAF, și omoară ursul cu lama acestuia: „De sus, lama plină noroi, se lăsa spre el, necruțătoare. Când îi veni bine, o lovi fulgerător cu brânca stângă. Ghearele lunecară, lăsând urme strălucitoare în tina uscată. O mai lovi o dată, încleştându‐şi aprig fălcile pe buza ei groasă. O muşcă iar, cu toată puterea, şi pocnetul dinților frânți îi sfredeli creştetul. O scăpă din gură, fierul se ridică şi, dintr‐o dată, se prăbuşi asupra lui, ca scăpat din văzduh.

„Ăştia mor greu… Mor încet, ca oamenii” – bombăni vânătorul. Trase mai cu putere maneta şi privi peste marginea lamei. Ursul nu mai mişca. Zăcea cu botul în prundişul albiei şi un fuior de sânge i se prelingea din gură, împletindu‐se aprins cu unda limpede.” (DĂRĂMUȘ, 2013, p. 29-31)

De-a lungul timpului, prin jurnalismul și literatura practicate, Dărămuș a reușit să sensibilizeze o parte a publicului românesc față de anumite probleme de mediu, cum ar fi defrișările, braconajul vânatului mare sau pierderea biodiversității. Ceea ce a scris, a și profesat în viața reală, fiind celebru prin faptul că l-a dat în judecată pentru braconaj pe fostul prim-ministru Adrian Năstase, chiar pe vremea când acesta era în culmea puterii și influenței. Prin arta sa angajată și prin civismul asumat jurnalistic, Dărămuș reușește să schimbe percepția unei părți din public față de mamiferele mari, de exemplu, care la începutul anilor 1990 erau văzute, în conformitate cu viziunea transmisă prin școală, ca animale nefolositoare sau periculoase pentru om, iar azi se bucură de simpatia multor români.

Apărător al celor fără glas, al animalelor hăituite de ciobani, braconieri sau vânători, al pădurii mute tăiate fără măsură și fără lege, Dărămuș subliniază că de fapt a scris totdeauna pentru om și în beneficiul omului. Pornind de la catalogarea sa drept ăla cu urşii, el continuă: „Mai apoi, devenind un „avocat” al lupului – ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru acest prigonit – aveam să aflu că sunt ăla cu lupii. (…) Zeci de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal – când acestea sunt puține e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici– ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi‐a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înțeles: ăla cu despăduririle. (…) Aşa cum merg treburile în România – şi nu numai! – în scurtă vreme cred că îmi voi ilustra textele cu fotografiile unor oameni morți. Asta în cazul în care nu voi fi şi eu însumi printre aceştia. Morți pe maluri de râu, „la locul de muncă”, pe străzi. Unii intoxicați cu cianuri şi nitriți din ape, cu metale grele, alții sfârşiți de căldură, deshidratați sau morți de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de subiect, ar zice atunci, în sfârşit: Dărămuş? Da…Ăla cu oamenii.” (DĂRĂMUȘ, 2013, p. 13-14)

Revenind la criteriile menționate anterior, după care un text poate fi considerat eco-literatură, observăm că operele lui Nicolae Dărămuș se încadrează cu succes în această categorie. Dărămuș scrie o proză bine cizelată, fără a fi calofilă, cunoaște domeniul despre care scrie și trăiește ceea ce scrie, deci literatura sa este caracterizată de autenticitate. Proza lui Dărămuș reprezintă „saltul ontologic” de la o literatură autoreferențială, care vorbește despre tribulațiile sufletești sau evenimentele de viață ale unui protagonist uman, la o viziune integratoare, în care omul este parte a unui întreg natural, ce cuprinde și restul viețuitoarelor. Este nu doar o evoluție literară, ci și spirituală, de la ego la eco: „Pe zi ce trece, angoasa generală cheamă inconturnabil spre adevărul abandonării egoului, fie el individual, fie colectiv. Şi, deşi sistemele l‐au stimulat şi slăvit mereu, începând cu şcoala care ne învață copiii cum să greşească fără de greşeală, deşi perpetuu i s‐au ridicat pe piedestal „virtuțile”: individualismul, separația, concurența, lupta, supraviețuirea celui mai tare, bogăția, „adrenalina” şi „spiritul învingătorului”, acestea nu au însemnat nici pe departe spirit. E de ajuns să privim cu sinceritate în ograda sportului devenit afacere (…) spre a înțelege că întreaga criză a prezentului – spirituală şi materială – este rezultatul acestei mentalități „a învingătorului”, a îmbogățirii în dauna celui sărac, a supunerii celui mai slab, a lăcomiei fără de măsură şi că ieşirea din criză se va realiza doar trăind altcumva: înlocuind separația prin comuniune, înfruntarea prin întrajutorare, fără‐de‐măsura prin echilibru, individualismul printr‐un noi care să nu însemne numai noi, oamenii.“ (De la era egoului la era frăției în DĂRĂMUȘ, 2013, p. 308-309)

În ultimul deceniu au mai apărut câteva cărți de proză care se autoproclamă sau lasă impresia că sunt ecologiste. Prima dintre ele, în ordine cronologică, este Vegetal, o distopie publicată de Marian Truță (n. 1960) și Dănuț Ungureanu (n. 1958) în 2014. Romanul prezintă din perspectiva protagonistului, copilul Milu, o situație fictivă plasată într-un viitor care seamănă perfect cu primele decenii ale comunismului (pe care cei doi autori le cunosc nemijlocit), într-un sat din sudul României. Satul, la fel ca lumea întreagă, este invadat de plante de cultură devenite agresive, mai ales de (hibrizi de) porumb și de dovleci, cu care toată comunitatea se luptă, cu sapa în mână (laitmotivul cărții), de dimineața până seara: „Mirosea frumos în jur, a soare și-a verdeață proaspătă și-a găinaț de găină. Se apucară de treabă. Săpau la rădăcină și doborau fără deosebire tot ce întâlneau: vrejuri de dovleci, roșii, tufe de fasole, strujenii de porumb, vinetele, mărarul și leușteanul. Și nu numai. Săpau tot ce vedeau, tot ce era verde. Pir și pălămidă care le-ajungeau până la brâu. Șiraguri de volbură. Lujeri de zambile care-l băteau pe Milu pe umăr.“ (UNGUREANU, 2014, p. 13)

Eroul satului și al copilului din perspectiva căruia se narează este, în mod previzibil în aceste condiții, Tractoristu de la SMT (Stațiunea de Mecanizare și Tractoare în primii ani ai comunismului, devenită apoi SMA (Secția de Mecanizare a Agriculturii), care sprijinea Gospodăriile Agricole Colective (GAC), devenite mai târziu Cooperative Agricole de Producție), care reușește să nimicească mult mai multe plante de porumb cu tractorul său. Romanul este scris în limbajul rural al anilor 50-60 ai secolului trecut, iar atmosfera SF amintește de fasciculele de literatură de anticipație care apăreau în România în aceeași perioadă. Această opțiune a autorilor poate fi interpretată ca o reverență făcută SF-ului românesc din timpul comunismului sau ca o plasare într-un oarecare curent retro. Putem citi cartea și ca o prelucrare ironică a traumelor unui copil de la țară pe care frunzele ascuțite de porumb sau lujerii dovlecilor l-au mușcat nemilos în timp ce participa la prașilă.

Vegetal este un roman absurd scris cu umor, o distopie în care umanitatea este în pericol din cauza naturii. Antagonistul umanității ca protagonist colectiv este o natură (antropizată) dezlănțuită, care se comportă ca personajele dintr-un film de groază: „… Porumbii izbiseră pe neașteptate, cu o sălbăticie nemaiîntâlnită până atunci. Se petrecuse în marginea dinspre luncă, la vreun kilometru de casa lor, aproape de vechiul canton cefere. Două case fuseseră pierdute, murise și-un om, un bătrân de care zicea lumea că pe vremuri dregea biciclete. Îl înghițise porumbul. Spuneau oamenii că-i auziseră zbieretele vreun sfert de ceas.“ (UNGUREANU, 2014, p. 65). Finalul fericit al cărții nu este justificat narativ: după drumul inițiatic al lui Milu până la Dunăre, în cursul căruia constată că ultimii oameni se hibridizează cu plantele, iar regatul porumbului nebun și-a întins domnia asupra întregii lumi, situația este răsturnată în mod miraculos, fără o explicație din partea autorilor, iar oamenii își recapătă stăpânirea asupra naturii.

În ciuda atotprezenței elementelor vegetale și a rolului lor esențial – de antagonist al omului – în horror-ul soft pus în scenă de autori, cartea nu poate fi considerată eco-literatură, natura coșmarescă din Vegetal neavând nimic în comun cu natura reală. Romanul nu ne explică de ce plantele (de cultură, nu cele sălbatice) au luat-o razna și au distrus civilizația, narațiunea nu este subîntinsă de nici o meditație pe tema relației omului cu natura sau de grijă pentru starea mediului. Natura este aici doar o convenție narativă. Rolul porumbului și dovlecilor îl puteau juca și niște roci, iar cartea putea să se numească Mineral. De altfel, cei doi autori chiar au scris o carte cu acest titlu, publicată la un an după Vegetal.

Cealaltă carte menționată de Iovănel în Istoria sa pe pagina despre „Ecologii“ este În gaură de Arthur Suciu (n. 1974). Legătura aparentă cu ecologia este menționarea protestelor împotriva proiectului de exploatare cu cianuri a aurului de la Roșia Montană, care sunt reperul cronologic și pretextul concedierii protagonistului. Acesta este un bărbat blazat de 40 de ani, care lucrează ca scriitor de discursuri pentru guvern și corporația RMGC. Lipsit de scrupule și dezinteresat de motivația protestelor pe care le combate în discursuri, acesta e interesat doar de banii pe care îi câștigă din vânzarea abilităților sale literare. „˂ – O să-ți dau să faci niște cercetări despre protestele anti-RMGC. Cei de la Gold Corporation sunt panicați.˃ ˂ – Știu deja asta. Toată lumea lucrează pentru ei, deși este inutil. Au pierdut partida.˃ ˂ – Au pierdut-o, n-au pierdut-o, noi trebuie să le luăm banii.˃“ (SUCIU, 2016, p. 66-67)

Protagonistul, lipsit de orice urmă de moralitate și debusolat de „criza vârstei de mijloc“, este pus de autor într-o situație absurdă, care-l va costa postul de mercenar al condeiului. Participă la un miting de protest atras exclusiv de fetele frumoase din mulțime. Fiind fotografiat în coloana de manifestanți, este concediat de la firma de consultanță politică pentru conflict de interese. „La un moment dat am auzit de-afară strigăte de protest: ˂ – Roșia, Roșia / Vine revoluția! ˃ O mulțime uriașă, adunată din senin, înnegrise străzile. Niciodată n-am văzut mai multe fete frumoase pe metru pătrat. Acesta trebuie să fie unul dintre secretele mobilizării în stradă, mi-am spus. Acolo unde există fete frumoase, există putere. Mi-am cumpărat un fluier și m-am alăturat mulțimii.“ (SUCIU, 2016, p. 28)

Nici concedierea nu-l face să fie mai interesat de realitatea din jur. Incapabil de empatie pentru vreun om sau o cauză, este concentrat exclusiv pe bunăstarea sa materială și pe viața sa emoțională dezordonată. Nu cunoaște și nu dorește să cunoască problema de mediu la a cărei agravare a fost oarecum complice: „Mi-am mai turnat un pahar și am deschis pentru prima oară televizorul. Am dat peste un talk-show despre protestele anti-RMGC, dar n-am rezistat să-l urmăresc. Am închis televizorul. (…) M-am întrebat: am iubit eu vreodată?“ (SUCIU, 2016, p. 76)

Cu aceste referințe strict instrumentale la protestele pro-Roșia Montană se termină „interesul“ pentru problematica de mediu al acestei cărți. În gaură este un roman de consum bine scris, cu ample dezbateri pe teme politice, sexuale și existențiale, dar fără nici o meditație pe tema mediului, prin urmare cartea nu este nici măcar în mod aparent eco-proză.

Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) publică romanul Copiii ecosistemului, cu subtitlul O distopie ecologică queer. Acțiunea romanului este plasată în viitor, într-o comunitate de 5000 de oameni privilegiați, administrați de un computer biologic numit impropriu „ecosistem”, dat fiind că termenul desemnează în realitate comunitatea de organisme care trăiesc și interacționează la un moment dat într-un anumit spațiu geografic, fiind alcătuită din elementul biotic sau biocenoza (animalele, plantele și microorganismele) și cel abiotic sau biotopul (mediu fizic). Spre deosebire de comunitățile de paria din jur, cei 5000 de privilegiați sunt guvernați deci de un supercomputer biologic, care urmărește strict confortul clienților / cetățenilor săi într-un viitor post-apocaliptic: „Ecosistemul e doar un biorobot, programat genetic de niște oameni. (…) E un organism autonom și singura formă de guvernare incoruptibilă din istoria omenirii.” (MĂNESCU, 2021, p. 25)

Într-o ambianță descrisă cu exces de plante exotice și animale de companie (șopârle, caimani, copaci banyan, palmieri pitici, manechine cu pielea colonizată de corali și de anemone etc.), locuitorii „ecosistemului“ devin parte a unui experiment medical care urmărește să rezolve problema aprovizionării cu energie printr-un implant ce produce bioluminiscența umană. Oamenii astfel modificați genetic (în timpul vieții!) își produc energia necesară și un surplus pe care îl pot tranzacționa. La finalul experimentului, când toți cetățenii care au supraviețuit devin bioluminescenți, naratorul concluzionează: „Ecosistemul autonom a fost cea mai utilă invenție pentru specia umană. Timp de aproape 500 de ani, Ecosistemul ne-a protejat, ca cea mai devotată Mamă Natură. Datorită lui, am avut timp să creștem, să ne dezvoltăm armonios, să cunoaștem lumea din jurul nostru, să ne cunoaștem pe noi. (…) De azi înainte, ei (oamenii deveniți bioluminescenți, n.n.) vor fi conducătorii noștri și ne vor arăta calea către o lume mai bună, o lume a valorilor drepte (…) în care vom putea pune semnul egal între om și natură.“ (MĂNESCU, 2021, p. 183)

Cartea, obositoare tocmai prin tragerea la subiect, prin abuzul de elemente naturale superflue din punct de vedere narativ, nu abordează nici o problemă de mediu, nu dezbate nici măcar indirect raportul dintre om și natură – menționat doar declarativ și inconsistent în finalul apoteotic. Oamenii viitorului („omul nou trebuie să fie relaxat și generos“, MĂNESCU, 2021, p. 20) vorbesc o română argotică, vulgară și agresivă, indiferent dacă fac parte dintre privilegiații sau proscrișii umanității, mimează apropierea de natură prin relația cu un animal de companie cât mai exotic, care însă este consumat în mod frecvent de aparținători și înlocuit fără nici o remușcare cu un altul. Autoarea ironizează aici, probabil, lumea hipsterilor din România de azi, care cultivă același interes ostentativ pentru natură, inclusiv prin grija pentru animalele de companie.

Copiii ecosistemului se autointitulează în mod nejustificat „distopie ecologică“. Asumarea abuzivă a acestei etichete face parte dintr-o tendință de apropriere a cauzelor de mediu de către mișcarea de stânga și LGBT. În opinia noastră, instrumentalizarea ideologică partizană a problematicii de mediu este păguboasă și restrictivă atât din punct de vedere literar, cât și din perspectiva abordării eficiente a temelor ecologice.

Dincolo de carențele „ecologice“ – romanul este o distopie bine scrisă, punctul său forte fiind tocmai celălalt aspect enunțat în subtitlu: problematica LGBT. Cele mai reușite pasaje din carte sunt cele care descriu relația dintre protagonista Nora și Caramel, prima mutantă bioluminescentă.  

ECO-TEATRUL

Dacă peisajul eco-prozei române este destul de sărac, cel al eco-teatrului este de-a dreptul arid. Singura piesă pro-natura care a ajuns la o oarecare notorietate publică este Verde tăiat, scrisă de Alexandra Felseghi (n. 1987, Cluj), scriitoare și regizoare interesată de teme sociale.

Alexandra Felseghi se inspiră în majoritatea pieselor sale din actualitatea românească. În 2021 a scris piesa Nu mai ține linia ocupată, inspirată din cazul adolescentei Alexandra Măceșanu, ucisă în 2020 de un prădător sexual din Caracal. Alte proiecte ale acestei autoare, tot pe teme sociale sau istorice, sunt Fabrici și uzine (2019), Gen.EU (2017), Supraviețuitor (2017, despre supraviețuitorii închisorilor comuniste din României), Lost in Transition (2014) sau This is my body. Come into my mind (2012).

În Verde tăiat, spectacol produs în 2020 de asociația Pro Teatru, Alexandra Felseghi vorbește despre defrișările ilegale care ucid pădurea din România, dar și pe apărătorii ei. Autoarea s-a inspirat din mai multe cazuri tragice petrecute în ultimii ani, în primul rând  din povestea tânărului pădurar Liviu Pop din Maramureș, care, încercând să protejeze pădurea pe care o avea în administrare, este ucis de hoții de lemne la doar 30 de ani, în urma lui rămânând trei fetițe orfane. Autoarea a construit, pornind de la acest caz și prin compilarea altor fapte și situații reprezentative, o cutremurătoare piesă polițistă, având-o ca protagonistă pe Ioana, soția pădurarului ucis Savin. Protagonista își caută dreptatea, dar nu de una singură, ca Vitoria Lipan, ci cu ajutorul reprezentantului legii, procurorul care anchetează crima.

Piesa este inedită, textul ne-a fost pus la dispoziție cu amabilitate de Alexandra Felseghi.

Chiar de la începutul piesei, în primul dialog dintre Ioana și anchetator, se relevă legătura dintre starea de bine a omului și a naturii, pe de o parte, și dintre corupția și lăcomia umană și distrugerea naturii, pe de altă parte. Legăturile sunt cauzale și inevitabile. Când omul avid de îmbogățire încalcă legea, cu complicitatea autorităților, suferă imediat natura și inevitabil și omul.

„IOANA: Io aci m-am născut, chiar sub pădure. Și era pădure atunci, nu glumă. Cât videai cu ochii, tăt aci numa pădure era. Aer curat, ce să mai… Încă era pădurea atunci. Și nu videai urs pântre omini…

ANCHETATOR: Dar problemele când au început?

IOANA: Cam de când o început să dispară și pădurea.

ANCHETATOR: Și de când a început să dispară?

IOANA: De când o dispărut, nu știu, așe în ani, da’ tăt puțân or tăièt, după care puțân mai mult și tăt mai mult și ne-am trezît într-o zî cu un hectar gol, p-ormă cu altu și altu și altu și tăt așe.“

Dispariția pădurii și a resurselor sale de hrană pentru animalele sălbatice îi face pe urși să iasă, de foame, printre oameni.

„IOANA: Lucrurile s-or liniștit așe vreo dòo luni. După aia, în iarnă, s-o-ntâmplat aia cu ursu. O ieșit un urs din pădure.

ANCHETATOR: Intrase în sat?

IOANA: Nu, da-și cotá de mâncare. Dacă li să taie pădurea, dacă li să culeg tăte ciupercile și fructele de pădure și mai știu io ce, unde să vină după mâncare? C-așe-i animalu, c-așe-i și omu: mère după mâncare. No, și-o ieșit la lizieră, unde încă nu erau case, nu era nimic, și l-or omorât.”

Ieșirea ursului din pădure, provocată de invadarea și jefuirea habitatului său de către oameni, este pretextul unei prime ucideri, a animalului protejat de lege, care este ignorată de autorități, deși soțul protagonistei ceruse anchetarea actului de braconaj.

„ANCHETATOR: Am văzut dosarul, cazul a fost închis. Nu s-a constatat nicio ilegalitate.

IOANA: C-așa au vrut Ei. Da’ vă spun că io tot cred că vecinii, pretini cu șefu lui Savin or fost. Că-i știe tăt satu că le place să vâneze. Și Savin i-o văzut cum își făcèu poze cu ursu mort și-o urlat la ei, le-o făcut plângere la Poliție.

ANCHETATOR: Și Poliția de aici n-a luat măsuri?

IOANA: Vezi de treabă… n-o făcut nimica. Că n-are dovezi. Da pozele alea nu erau dovezi? Zice că nu, că nu arată că ăia l-or omorît. Da cine să-l fi omorît altcineva? Și ursu nu era în sat, putèu să-l tranchilizeze să-l ducă-napoi de unde o vinit. Da’ l-or împușcat și p-ormă or cerut derogare și cazu s-o-nchis.”

Uciderea ursului de către braconieri anticipează crima căreia îi cade victimă pădurarul Savin, așa cum și în realitate mulți criminali au un istoric de torturare și ucidere a animalelor înainte să comită crime cu victime umane. Introducerea acestui amănunt în Verde tăiat dă autenticitate și sporește tensiunea textului.

Piesa descrie mecanismul de eludare a legii prin care se defrișează pădurea: O firmă (în cazul de față aparținând primarului localității) primește autorizație să exploateze arborii bolnavi, dar de fapt taie mai ales arbori sănătoși, cu o valoare mai mare pe piață:

„IRINEL: În prima zi când m-am dus la tăiat îmi zice unu’ din colegi, Nuțu-l chema, să-ncep să lucru la un copac. Mă uit, copacu mare și frumos. Și-i zic: „cum să tai, că n-are marcaj”. „Ba are”, îmi zice și-mi arată vopseaua de jos. Și-i mai zic: „bine, da ăsta-i sănătos, ce-are de tre tăièt?”. „Poate că putrezește pă interior, poate-i ciocănit de ciocănitori”, zice. Nu m-am răbdat să bag drujba-n el, vă spun sincer.

ANCHETATOR: Și ce-ați făcut atunci?

IRINEL: M-am dus la altu la care-am văzut marcajele și p-ala l-am tăiet. Da’ când am terminat și m-am uitat pă lângă mine, restu ominilor cu care eram, numa copaci solizi, maturi, sănătoși or tăiet. M-o durut sufletu. Afară să-nopta, Nuțu o zis c-am terminat, să-ncărcăm și să plecăm. Io i-am zâs că nu fac așe ceva și-atunci mi-o dat o palmă și m-o luat așe nii de guler și mi-o zis: „ce, ești tu mai domn ca noi tăți? ia pune mâna, până nu ți-o rup”. Copacii ăia mai puteau sta în pădure… ce zeci? Sute! Sute de ani.

ANCHETATOR: Și după asta ce s-a-ntâmplat?

IRINEL: Am fo la dom’ primar și i-am zâs c-așe și pă dincolo și el o zâs că îi legal tăt ce să-ntâmplă și să nu mă bag că nu știu io de-astea.”

Pe parcursul textului dramatic este reiterată legătura dintre crima împotriva naturii și cea împotriva omului:

„IOANA: Di ce nu l-ai dus după dealu ăsta? Acolo-i ditamai gaura de copaci. Acolo, mai jos în râpă l-or găsit pe Savin!

ȘEFUL: Trebuie s-o scuzați pe doamna, recent o rămas văduvă…

IOANA: Dacă apărați pădurea așa cum trebe, nu rămâneam io văduvă, domnu’ Brăsfălean!”

Criminalii de mediu, complici la crima împotriva pădurarului care încearcă să apere pădurea, dar și la distrugerea sănătății tuturor oamenilor, au, în piesă și în realitate, în mod doar aparent paradoxal, un discurs demagogic de iubitori ai mediului:

„ȘEFUL: Domnu’ meu, eu sunt un patriot. Iubesc pădurile, iubesc pământul ăsta ce ni l-a dat Dumnezeu. Românii-s un popor ales, vă zic io, numai că nu știu ce să facă cu atâta bogăție. Avem aur, avem minereuri de tot felu, Dunăre, Deltă, munți, mare, păduri…

ANCHETATOR: Aici avem o problemă. Știți că anul trecut s-au tăiat și prelucrat păduri în valoare de două miliarde și jumătate de euro, iar mai bine de jumătate din această sumă provine din tăieri ilegale?”

Pentru că nu se lasă corupt sau intimidat de hoții de lemne, Savin, soțul protagonistei, a fost împușcat cu propria armă, care îi este luată în urma unei altercații, când dorește să oprească o tăiere ilegală. Urmele au fost șterse cu complicitatea unui angajat corupt al ISU, care, contra unei sume de bani, aranjează scena crimei astfel încât să pară un accident.

Ancheta este zădărnicită prin distrugerea probelor și intervenția superiorilor procurorului, care se lasă corupți de primarul responsabil moral pentru crima comisă. Piesa se încheie cu monologul protagonistei, care realizează că prețul apărării naturii este însăși viața celui care încearcă să o apere:

„IOANA: Un an o trecut și nu i-o arestat pă vinovați. Și nici pensia de urmaș n-o vinit. Că-n certificatu de deces or trecut că s-o dus „din cauze naturale”. Dacă să fii împușcat aci însamnă că-i cauză naturală, io nu știu ce să mai zic. Îs revoltată. Cu cine să mai vorbesc? Mă tem că mi-or face ceva dacă mai vorbesc, și pruncii rămân și fără mamă. Dreptatea unde-i? Unde-i, când omini mor la marginea drumului și în acte-s trecuți că or fost bolnavi. Exact ca și cu copacii: în documente-s bolnavi, da-n realitate-s sănătoși. Și cum iubea Savin pădurea asta, nimeni n-o iubit-o. Și-o dat sufletu păntru iè. Și cu ce folos? Ia, de când l-or găsit în râpă, s-o mai dus câteva hectare de pădure. Tare i-o fost dragă. Și mie mi-o fost și mi-i dragă. Și când văd cât îi de ciuntită-acuma, zâci că din mine taie. Da pruncii mei tre să trăiască. (…) Plecăm departe, să nu mai vedem atâta verde tăièt.”

Fragmente din piesă pot fi urmărite la acest link:

Piesa Verde tăiat, apreciată atât de public, cât și de specialiști, a fost nominalizată la categoria „Cel mai bun spectacol al anului 2020“ la Gala Premiilor UNITER. Ea este un exemplu de eco-literatură de bună calitate, care tratează în egală măsură suferința naturii și suferința omului și demonstrează literar în mod credibil legătura cauzală dintre corupție, distrugerea mediului și victimele umane.

Tot din sfera eco-teatrului face parte și piesa Triumful binelui din volumul Incomod (Editura Brumar, 2021) scrisă de autorul acestor rânduri, care tratează chestiuni de bioetică, respectiv implicațiile ameliorării genetice a alimentelor și mai ales a oamenilor. Despre această piesă se poate citi aici:

„Incomod” de Orlando Balaș

Concluzii

Literatura română pro-natura apare cu o întârziere de câteva decenii față de cea vest-europeană și nord-americană și este marginală în ansamblul literaturii române din punct de vedere al numărului de autori și de opere, dar nu din punct de vedere al calității. Din prezentarea de mai sus, putem vedea că avem doar doi autori care își asumă să scrie literatură ecologică și chiar o fac cu talent și autenticitate: Nicolae Dărămuș și Alexandra Felseghi.

Întârzierea apariției acestei nișe literare în spațiul românesc se datorează particularităților istorice și culturale ale României. O literatură critică fie și față de poluarea industrială nu era posibilă în condițiile dictaturii comuniste. În anii 1980, poluarea mediului era ce-i drept o temă de discuție în spațiul public oficial, în manualele școlare sau în mass media, dar ea viza doar statele capitaliste și modul de viață occidental, prezentate ca fiind dăunătoare pentru mediu, nu și cele socialiste, cu atât mai puțin România, țară în care industria chimică era la apogeu și afecta dramatic mediul și oamenii. Pentru publicul românesc neafectat direct de poluarea produsă de marile combinate chimice, tema protecției mediului era cu totul neimportantă, în comparație cu problemele vieții de zi cu zi în comunism.

După 1989, deși distrugerea mediului a luat amploare, ea nu a trezit interesul publicului larg și a rămas obiectul luptei civice purtate de o mână de oameni generoși, cu mică audiență și influență. Excepții notabile sunt Roșia Montană și gazele de șist, care au stârnit o reacție publică mai vizibilă în 2013-2014, dar totuși fără un impact semnificativ în marea masă a populației. De altfel, ecologismul nu este reprezentat nici din punct de vedere politic în România, în condițiile în care de exemplu Austria are președinte ecologist, Germania are ministră de externe de la Partidul Verde, iar un land federal are de asemenea prim-ministru ecologist.

Interesul real redus al publicului românesc pentru temele de mediu poate fi explicat prin trăsăturile sale psihologice confirmate de cercetările comparative recente. Astfel, românii sunt un popor caracterizat printr-un grad ridicat de individualism, scepticism, conformism și cinism social, pe de o parte, și printr-un grad foarte scăzut de universalism (interes pentru „teme generoase”) și de sfidare socială, pe de altă parte (DAVID, 2015, p. 141 ș.u.). Grija pentru natură este mai degrabă o trăsătură a unui popor cu un spirit comunitar dezvoltat, nu a unuia individualist, al unor indivizi preocupați în primul rând de interesul personal imediat. În plus, protecția naturii este văzută – în mod corect – ca fiind în primul rând un atribut al statului, iar românul are o relație de deresponsabilizare în raport cu statul, pe care îl consideră exterior și de la care așteaptă în primul rând să asigure o creștere economică (în proporție de 67,8%) și doar în mică măsură să păstreze, respectiv să facă țara mai frumoasă (9,7%).

Scriitorii consacrați și intelectualii publici s-au ferit să fie asociați fie și prin declarații publice cu firava mișcarea ecologistă. Dezinteresul și chiar aversiunea resimțită de intelectualii publici din România față de problemele de mediu sunt descrise foarte sugestiv de Nicolae Dărămuș într-un capitol din ultima sa carte, intitulat „Manele pentru lumea bună“ (DĂRĂMUȘ, 2014, p. 266-306). De altfel, cu puține excepții, intelectualii și scriitorii români au o mică apetență pentru temele sociale și politice, care par a fi mai degrabă obiectul jurnalismului sau al activismului civic. Cu atât mai puțin sunt dezbătute sau prezentate de scriitorii români problemele naturii, care rămâne fără „avocați“ și fără voce în spațiul public românesc, poate și pentru că ea nu vorbește, nu citește și prin urmare nu aduce succes literar. Câțiva intelectuali și scriitori declarați „de dreapta“ își fac chiar un titlu de onoare să atace sistematic mișcarea ecologistă, speculând excesele unor activiști occidentali.  

Dacă înainte de 1989 literatura suplinea și lipsa unei prese libere, prin „șopârlele“ sau criticile strecurate în texte, după 1989 se observă o retragere a literaturii din temele sociale și civice și concentrarea pe problemele atemporale ale ego-ului uman, ale individului. Scriitori și public deopotrivă consideră literatura ca o formă „înaltă“ de evadare din realitatea imediată. Temele sociale și civice sunt abordate mai degrabă de presă. De altfel, o parte din cărțile de eco-literatură ale lui Nicolae Dărămuș au la bază chiar articole și eco-fabule publicate în ziare și reviste. 

La întârzierea eco-literaturii în România pot contribui și anumite particularități ale pieței de carte din România, care este foarte restrânsă și dominată de specia romanului, singura care poate asigura o oarecare rentabilitate editorială. Roman ecologist nu avem încă, pentru că nu avem nici public, nici editori și probabil nici măcar scriitori pentru această specie literară.

Putem presupune însă că globalizarea și integrarea europeană, pe de o parte, și acutizarea crizei climatice, pe de altă parte, vor duce în anii următori la intensificarea dezbaterii publice pe teme mediu și la o creștere cantitativă și calitativă a eco-literaturii române.

BIBLIOGRAFIE

DAVID, Daniel, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015.

DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Tăul negru, Editura Sponte, SUA, 1993.

DĂRĂMUȘ, Nicolae R., L`Ours de Biasesco, Editions Edis, Luxembourg, 1999.

DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Ursul, distinsa fiară, Editura ALLFA, București, 2005.

DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Dregătoria cârtițelor, Editura Eco-Logic, Gura Humorului, 2005.

DĂRĂMUȘ, Nicolae R., Inocenții marii terori, Alexandria Publishing House, Suceava, 2013.

FELSEGHI, Alexandra, Verde tăiat, inedit, 2021.

GOODBODY, Axel, Literatur und Ökologie. Amsterdamer Beiträge zur neueren Germanistik, Editions Rodopi, Amsterdam-Atlanta, 1998.

HAECKEL, Ernst, Generelle Morphologie der Organismen, Bd. 2, Allgemeine Entwicklungsgeschichte der Organismen, Verlag von Georg Reimer, Berlin, 1866.

HEISE, Ursula, Ecocriticism/Ökokritik. În: Nünning, Ansgar (Ed.): Metzler Lexikon Literatur- und Kulturtheorie. Ansätze – Personen – Grundbegriffe, Metzler Verlag, Stuttgart, Weimar, 2001.

IOVĂNEL, Mihai, Istoria literaturii române, Editura Polirom, Iași, 2021.

MĂNESCU, Ilinca, Copiii ecosistemului, Editura Nemira, București, 2021.

MEADOW, Donella H. et al., The Limits of Growth, Universe Books, New York, 1972.

SUCIU, Arthur, În gaură, Editura Adenium, București, 2016.

UNGUREANU, Dănuț, TRUȚĂ, Marian, Vegetal, Editura Nemira, București, 2014

Acest articol a fost publicat în numărul 4/2022 al revistei Studii de Știință și Cultură editată de Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad.