Pagină de autor

Archive for the ‘Limba Germană’ Category

C. P. A. – Orlando Balaș: odă în metru tradițional & more

@ntonesei's blog

Înainte de a posta poemul, vreau să spun cîteva vorbe despre dramaturgul Orlando Balaș, căruia i-am citit acum vreun an o carte cu piese, iar acum tocmai am revenit de la spectacolul-lectură, cu piesa sa Triumful binelui, montată de Ion Sapdaru la Sala Cub a Naționalului de aici. Mi-a plăcut foarte mult această distopie situată în Federația Europeană pe la 2150, la vreo 50 de ani de cînd nu se mai născuseră copii pe cale naturală, aceștia fiind furnizați doritorilor de corporația BioTech. Nu, nu divulg nimic, impotantă este desfășurarea procesului deschis unui cetățean care a văzut pe malul unui lac un copil născut pe cale naturală. Distribuția excelentă: Radu Rominceanu, Anne Marie Chertic, Dumitru Năstrușnocu, Oana Sandu. Video: Cristi Bortoș. Mie mi-a plăcut, dar eu pot fi subiectiv. Nu și sala, arhiplină, care a aplaudat minute în șir, rechemîndu-i pe scenă. Cred că primirea va conta în…

Vezi articolul original 114 cuvinte mai mult

Gabriela scrie despre „Borderline”

Sieg Heil or the Triumph of Good

Georg Adamson thinks he has seen something that could change the world, but are the authorities going to let that happen?

In Sieg Heil or the Triumph of Good, Romanian novelist Orlando Balaș takes us to the year 2151. In doing so, he reveals his predictions as to what the world may be like in the distant future, if not earlier. There human life has been completely overturned by scientific progress that regulates everything – including human reproduction.

In such times, Georg is on an unusual trial for inadvertently going public about what he saw, something with potentially uncontrollable consequences for the state, and its stringent, decades-long undertaking with biotech companies. Is he lying about what he saw? If not, how far will the authorities go to silence him?

Limba germana. Simplu si eficient

Zilele acestea a apărut 𝗲𝗱𝗶𝘁̦𝗶𝗮 𝗮 𝟭7-𝗮, revăzută și adăugită, a celui mai cumpărat și folosit curs de germană din România, 𝐋𝐈𝐌𝐁𝐀 𝐆𝐄𝐑𝐌𝐀𝐍𝐀̆. 𝐒𝐈𝐌𝐏𝐋𝐔 𝐒̦𝐈 𝐄𝐅𝐈𝐂𝐈𝐄𝐍𝐓. Cartea, extinsă acum la 𝟰𝟬𝟬 𝗱𝗲 𝗽𝗮𝗴𝗶𝗻𝗶, prezintă pas cu pas, într-un 𝒍𝒊𝒎𝒃𝒂𝒋 𝒂𝒄𝒄𝒆𝒔𝒊𝒃𝒊𝒍 oricui, 𝒕𝒐𝒕 𝒄𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂 𝒊̂𝒏𝒗𝒂̆𝒕̦𝒂 𝒍𝒊𝒎𝒃𝒂 𝒈𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒂̆, de la 𝗿𝗲𝗴𝘂𝗹𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝗽𝗿𝗼𝗻𝘂𝗻𝘁̦𝗶𝗲, 𝗰𝗼𝗻𝗷𝘂𝗴𝗮𝗿𝗲 𝘀̦𝗶 𝗱𝗲𝗰𝗹𝗶𝗻𝗮𝗿𝗲, pînă la cele mai complexe fenomene de limbă, ca pasivul, condiționalul sau vorbirea indirectă.

𝑶𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒐𝒛𝒊𝒕̦𝒊𝒆 𝒔𝒄𝒓𝒊𝒔𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒈𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒂̆ 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒕𝒓𝒂𝒅𝒖𝒔𝒂̆ 𝒔̦𝒊 𝒊̂𝒏 𝒓𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒂̆. Cele 23 de lecții încep cu o parte de text și vocabular, disponibilă și în 𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂𝒕 𝒂𝒖𝒅𝒊𝒐 𝒑𝒓𝒊𝒏 𝒄𝒐𝒅 𝑸𝑹 𝒔𝒂𝒖 𝒍𝒊𝒏𝒌, pe telefon sau pe computer. Partea de teorie este explicată simplu și clar, pentru a putea fi înțeleasă și de către cei care nu au cunoștințe de gramatică nici măcar în limba română. Fiecare lecție are și exerciții, cu puncte numerotate individual, iar la sfîrșitul cărții există o Cheie a exercițiilor unde puteți verifica dacă le-ați rezolvat corect.

Sînt explicate în detaliu diferențele între română și germană, cum ar fi exprimarea deplasării și situării sau combinațiile speciale dintre anumite verbe și prepoziții.Cartea are multe 𝒕𝒂𝒃𝒆𝒍𝒆 𝒔̦𝒊 𝒔𝒊𝒏𝒕𝒆𝒛𝒆, 𝒍𝒊𝒔𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒗𝒆𝒓𝒃𝒆 𝒔̦𝒊 𝒂𝒅𝒗𝒆𝒓𝒃𝒆, 𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒊 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒇𝒊 𝒊𝒅𝒆𝒏𝒕𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂𝒕 𝒈𝒆𝒏𝒖𝒍 𝒔𝒖𝒃𝒔𝒕𝒂𝒏𝒕𝒊𝒗𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒊̂𝒏 𝒈𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒂̆, care diferă de multe ori față de limba română.

Noua ediție este într-un 𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂𝒕 𝒈𝒓𝒂𝒇𝒊𝒄 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒎𝒂𝒊 𝒅𝒊𝒏𝒂𝒎𝒊𝒄 𝒔̦𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒐𝒅𝒆𝒓𝒏 decît cele anterioare – pentru care îi mulțumesc omului și editorului minunat care este 𝗘𝗺𝗮 𝗦𝘁𝗼𝗹𝗲𝗿𝗶𝘂, care a desenat și o parte din noile ilustrații! – și un corp de literă mai prietenos, pentru o lectură plăcută și eficientă.𝐋𝐈𝐌𝐁𝐀 𝐆𝐄𝐑𝐌𝐀𝐍𝐀̆. 𝐒𝐈𝐌𝐏𝐋𝐔 𝐒̦𝐈 𝐄𝐅𝐈𝐂𝐈𝐄𝐍𝐓 poate fi cumpărată în majoritatea librăriilor din România, sau comandată la un preț avantajos la 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐏𝐨𝐥𝐢𝐫𝐨𝐦, eventual însoțită de culegerea de exerciții 𝐋𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐚̆. 𝐄𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐠𝐫𝐚𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐯𝐨𝐜𝐚𝐛𝐮𝐥𝐚𝐫 (200 de pagini).

https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/6937

Incomod – teatru social

La 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐦𝐚𝐫 a apărut volumul 𝐈𝐧𝐜𝐨𝐦𝐨𝐝 (206 pagini, 25 lei), care poate fi comandat pe site-ul editurii, în diverse librării sau prin mesaj pe această pagină.

Volumul 𝐈𝐧𝐜𝐨𝐦𝐨𝐝 conține trei drame inspirate din realitatea imediată, respectiv din istoria recentă: 𝑺𝒊𝒆𝒈 𝑯𝒆𝒊𝒍 𝒔𝒂𝒖 𝑻𝒓𝒊𝒖𝒎𝒇𝒖𝒍 𝒃𝒊𝒏𝒆𝒍𝒖𝒊, 𝑳𝒂𝒔𝒂̆-𝒎𝒊 𝒂𝒓𝒊𝒑𝒊𝒍𝒆! și 𝑵𝒐𝒂𝒑𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒉𝒐𝒕̦𝒊𝒊.. Se recomandă lectura responsabilă a pieselor, doar cîte una pe zi, deoarece se citesc ușor, dar se digeră greu și pot provoca insomnii.

„Am devenit experți în supraviețuirea individuală, în dauna unei dezvoltări comunitare normale. Poate asta a făcut ca noi să cîștigăm supremația, măcar numeric, în acest spațiu. Au venit peste noi goții, slavii, au avut regate. Și au dispărut. Au plecat sau au fost asimilați. Au trăit aici, printre noi, cumanii, pecenegii, popoare războinice. Și au dispărut. Ei nu au știut ce știm noi: Să nu ne pese. Așa am supraviețuit, învățînd că nimic nu contează în afară de interesul nostru personal. Mie să îmi fie bine. Atît. Sîntem doar o aglomerare de indivizi, nu o comunitate. Am învățat atît de bine să închidem ochii la rău, încît a devenit a doua noastră natură. Orbi și surzi am devenit la suferința celui de lîngă noi. Asta a fost arma noastră secretă. Asta ne-a făcut maeștri ai supraviețuirii… Dacă oamenii în general sînt prădătorii supremi, atunci noi, românii, sîntem supraviețuitorii supremi.” (𝑵𝒐𝒂𝒑𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒉𝒐𝒕̦𝒊𝒊i)

Recenzie de Victoria Diaconescu pe bookhub:

Terra 2.0 – poezii pro-natura

„La 𝐄𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐦𝐚𝐫 a apărut 𝒕𝒆𝒓𝒓𝒂 2.0, scrisă de Orlando Balaș, un volum cutremurător de versuri închinate naturii. Cartea (62 pagini, 20 lei) poate fi comandată pe site-ul Editurii Brumar, în diverse librării și prin mesaj către autor, pe această pagină.

Întîlnirea cu poezia lui Orlando Balaș a fost pentru mine surprinzătoare, atît pentru că această poezie se aliniază îngrijorărilor justificate ale comunității științifice față de problema ecologică, cît și pentru că această formă de exprimare – poezia – mi se părea rezervată valorificării și manifestării „geniului creator”, fără preocupări etice legate de starea actuală a naturii.

Cu atît mai mult m-a surprins modul franc în care Orlando Balaș alege să ilustreze poetic o stare de fapt, fără să lase loc unor interpretări fantasmagorice și adesea eronate. În poezia sa, care m-a impresionat prin melodicitatea ei neforțată și mesajul ei limpede, nu mai avem de descifrat „misterul intențiilor autorului” ascunse în simboluri de nepătruns, ca în cazul altor scriitori; tot ce avem de făcut e să înfruntăm un adevăr amar exprimat cît se poate de inteligibil, scutit de elucubrații inutile.

M-am bucurat mult să descopăr acest scriitor (poet, prozator, autor de teatru, dar și de manuale de limba germană) în ipostaza sa de poet pro-natura, atît pentru stilul său iconoclast, cu versuri de o melodicitate firească, cît și pentru importanța mesajului pe care îl transmite.

Inversînd optica tradițională și privind dinspre nesecata dorință omenească spre resursele limitate ale naturii, poezia din volumul de față este de două ori dureroasă: pentru că devoalează iresponsabilitatea și inconștiența speciei noastre, pe de o parte, și pentru că ilustrează consecințele acestei atitudini și ale acțiunilor aferente ei asupra naturii, de cealaltă parte.

Ideile se conturează și tensiunea emoțională se acumulează datorită, mai ales, contrastelor: dintre grandoarea universului și grandomania omului, de exemplu, în poezia buricul Pămîntului:

„două miliarde de miliarde de galaxii / cu miliarde de miliarde de miliarde de stele… / supernove, quasari, nebuloase / împrăștiate într-un hău de nelumină… //  aici / pe mărgica albastră / locuiești tu / buricul Pămîntului / centrul universului // aici tronezi tu / autocrat / pe un munte / de deșeuri.”

Sau dintre amploarea dezastrului pricinuit de noi naturii și rămășițele acesteia, ca în poezia plastic:

„o sută de particule de plastic / la o particulă de plancton / oceanele planetei sînt o mare de plastic.”

Dar cel mai mare contrast este dintre explozia omenirii, pe de o parte, și retragerea naturii, de cealaltă parte, care devine și tema dominantă a întregului volum: „lumea ta e acum lumea noastră” (man eating tiger).

Acest interes pentru natură, așa cum este ea, fără idealizări excesive, dar de o cuceritoare expresivitate în simplitatea sa, l-am întîlnit, în literatura universală, la Henry David Thoreau, dar și la Wisława Szymborska, în poezia căreia am găsit contraste ce amintesc de cele pomenite mai sus, dintre lumea speciei noastre și viața naturii:

„The stronger the microscope the more exactly, / avidly they’re multiplied. / They don’t even have decent innards. // They don’t know gender, childhood, age. / They may not even know they are – or aren’t. / Still they decide our life and death.”(Microcosmos)

De altfel, în altă ordine de idei, comună celor doi autori le este și îngrijorarea, de o seducătoare modestie, pentru felul în care își exprimă gîndurile:

„doar în vis / cuvintele mele sînt jerbe de flăcări, / doar în vis scriu o limbă îngerească / după care mă mistuie dorul / cînd mă trezesc // vin din două lumi / care nu se ating decît cu oroare, / care se amestecă doar din necesitate … // între ele trăiesc / suspendat / sugrumat / de lațul cu care fiecare

dintre cele două lumi / mă asigură să nu cad / în cealaltă.” (Orlando Balaș, doar în vis);

„I’ve wanted to write about them for a long while, / but it’s a tricky subject, / always put off for later and perhaps worthy of a better poet, / even more stunned by the world than I.” (Wisława Szymborska, Microcosmos).

Este îmbucurător că și în literatura română apare interesul față de soarta naturii, dincolo de ceea ce are să ne ofere ea și, în primul rînd, în relație cu ceea ce îi datorăm noi, chiar dacă probabil „pragul fără întoarcere l-am trecut demult” (mîine e un zid de piatră și foc).

Poezia lui Orlando Balaș are toate calitățile pentru a ne tulbura, dar și pentru a ne trezi interesul pentru starea dramatică în care omul a adus natura. Tulburarea despre care vorbesc vine nu doar din gravitatea mesajului poeziei, ci și din frumusețea ei intrinsecă, din imaginile vii și sensibile create de un autor care reușește să spună atît de mult cu atît de puține cuvinte.” 𝐕𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮, cronicar literar

„Poeziile lui Orlando Balaș sînt surpinzătoare prin mesajul lor, sînt bine scrise, cu un talent scriitoricesc de netăgăduit. E admirabil felul în care a reușit să cuprindă în puține cuvinte problemele mari ale “mamei” noastre, planeta Pămînt. Versurile lui dor, fără să fie agresive. Au o muzicalitate, o fluiditate firească, o tristețe care te copleșesc. E o carte pe care o citești dintr-o răsuflare. O carte pe care aș împărți-o copiilor în școli, aș pune-o în cutiile poștale, le-aș da-o celor care se relaxează prin parcuri, le-aș face-o cadou petrecăreților de la grătare. Poate, poate așa oamenii ar pricepe ceva din respectul și grija cu care sîntem datori față de apa, iarba, pădurea și aerul pe care îl respirăm ca să trăim atît cît o fi să fie pe mărgica albastră numită Terra.” 𝗠𝗼𝗻𝗶𝗰𝗮 𝗕𝗼𝗹𝗼𝗴𝗮, scriitoare

„Poezia din acest volum este una de tip militant, transmițând clar un mesaj. Sau, și mai bine zis, un mesaj clar: Aveți grijă de planeta voastră, e singura pe care o aveți la îndemînă! O poezie scrisă curat, fără briz-brizuri, de cineva care stăpînește bine condeiul. Noi nu prea avem cultura acestui gen de poezie, mult prea poeți din fire…“ 𝗙𝗹𝗼𝗿𝗲𝗻𝘁𝗶𝗻 𝗦𝗼𝗿𝗲𝘀𝗰𝘂, scriitor

„Victoria Diaconescu, prefațatoarea cărții, chiar subliniază că autorul „spune atît de multe cu atît de puține cuvinte”; așa este, sunt de acord. Asta necesită o măiestrie discursivă de invidiat și la nivel de idei o logică imbatabilă. Orlando Balaș se declară pastor al propovăduirii liturghiei ecologice și face bine ce face. Este un caz fericit între cazurile nefericite, aș spune, căci avem la ora actuală deja câteva încercări de aplicare a teroriei ecologice în poezie. Inteligența poeziei lui Balaș mizează pe simplitate, repere imperative, nuanțe puține, o linie stabilă de așa da, așa nu. N-aș fi crezut că am să citesc, și îmi doream de mult timp să găsesc ceva spălat de „frumos” și „manierat” și aici am găsit un personaj care imprimă forfota în semeni. … Orlando Balaș, un poet pe care vreau să îl urmăresc și la discursul căruia mă mai întorc la câte o cafea. Are mult-mult sens, este eco-profetic!” 𝗚𝗮𝗯𝗿𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗙𝗲𝗰𝗲𝗼𝗿𝘂, cronicar literar

„Cel mai spectaculos comeback poetic al ultimilor ani.” 𝗟𝗶𝘃𝗶𝘂 𝗔𝗻𝘁𝗼𝗻𝗲𝘀𝗲𝗶, scriitor

Dimineața lui Darius

Era deja 7.15, dar afară era încă întuneric și frig. Cumplit de frig. Un autobuz a trecut pe lîngă ei, plin, fără să oprească. Venea de undeva de pe traseu. Auobuzul lor nici măcar nu venise în sat. Nu circulau autobuzele. Poate nu aveau motorină. Poate erau stricate.

„Hai să mergem dincolo, la școală!” a zis un băiat mai mare și a pornit împreună cu alți elevi de liceu spre cealaltă stație de autobuz, din capătul satului, pentru că era clar că aici, la stația din centru, nu mai oprea nici un autobuz de pe traseu. Cele care veneau de mai departe se opreau doar la intrarea în sat, dacă voia cineva să coboare, și atunci urcau și localnicii, dacă mai încăpeau. În centru nu mai opreau. Toți copiii au pornit pe jos, pe șoseaua acoperită de zăpadă, spre stația din capătul satului. Adulții, muncitori la fabricile din oraș, au plecat și ei, după copii. 

Era mai bine că umblau, dacă stăteau doar și așteptau le era mai frig. Darius era obișnuit cu întunericul, dar cu frigul nu se putea obișnui. Temele și le făcea oricum la lumina lumînării sau a lămpii cu gaz. Cînd se însera, se lua curentul, ca să se facă economie. Îl ura pentru asta pe Ceaușescu. În urmă cu o lună li se tăiase curentul pentru două săptămîni, pentru că cineva îi reclamase că aveau bec în curte. Îl aprindeau doar cînd ieșeau după lemne, să umple lada de la sobă, dar probabil că el sau părinții lui l-au uitat odată aprins și cineva a văzut asta. Nu li s-a spus cine i-a reclamat, doar li s-a comunicat oficial că la următoarea abatere li se va tăia definitiv curentul. Curentul ți se putea tăia și dacă aveai un consum prea mare sau dacă se descoperea că te încălzești cu un radiator electric.

Darius putea înțelege pînă la un punct economiile care se făceau. La televizor, în cele două ore de program zilnic, se vorbea despre sacrificiile pe care trebuie să le facă toți românii pentru plata datoriilor externe. Ceea ce nu înțelegea Darius, la cei 12 ani ai lui, era de ce se spunea, la televizor și la radio, că trăiau într-o Epocă de Aur, în civilizație și bunăstare, cînd era evident că nu e așa. Și de ce la televizor și la radio erau mereu emisiuni de laudă la adresa partidului comunist și a conducătorului suprem. Pe de o parte, de ce avea nevoie de laude necontenite cineva care își face doar treaba? Oare nu voiau comuniștii să fie la putere? Îi obliga cineva să conducă? El, Darius, dacă ar fi fost la conducere, s-ar fi jenat să-i tot cînte lumea ode și omagii. Pe de altă parte, și un copil înțelegea că partidul și Ceaușescu nu reușeau să asigure nici măcar condiții decente de viață pentru oameni, căldură, mîncare, autobuze pentru muncitori. Seară de seară, el își făcea temele în miros de petrol, pe o lumină chioară, care îi slăbea ochii.

Darius înțelesese de mic că lucrurile nu sînt în regulă. La ei în casă se asculta Radio Europa Liberă, se citeau și se discutau cărți critice la adresa realităților de după instaurarea comunismului sau care prezentau sistemele sociale și economice din alte țări. Bunicile lui – doar pe ele le-a mai prins în viață – îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, pe comuniștii care le luaseră pămîntul. După ce a învățat să scrie și să citească, Darius a început și el să scrie poezii. La opt ani, după modelul lui Goga și Coșbuc, poeții preferați ai bunicii paterne – o simplă țărancă fără școală, dar pasionată de lectură – Darius a scris primele poezii de revoltă socială, în care denunța sărăcia din țară. Poeziile le-a regăsit mult mai tîrziu, în dosarul lui de la Securitate, pentru că părinții le duseseră la școala unde lucrau, să le citească colegilor. Profesorii l-au felicitat pe Darius pentru talent, dar unul dintre ei și-a făcut și datoria patriotică de a-l turna la Securitate.

Iarna era și problema asta, a autobuzelor. Pur și simplu nu veneau, deși oamenii plăteau abonament, deși copiii trebuiau să ajungă la școală, iar adulții la serviciu. Dacă nu ajungeau la timp, li se tăia ziua de lucru. Unii cîștigau doar 300 de lei pe lună din cauza asta. Oare cum pot trăi cu banii ăștia? se întreba Darius. Ce le dau copiilor lor să mănînce? Părinții lui nu aveau problema asta, pentru că erau profesori la școala din sat, dar pe Darius îl revolta situația și îi compătimea pe colegii lui, ai căror părinți nu-și primeau tot salariul, deoarece nu aveau cum să ajungă la serviciu.

Aproape în fiecare dimineață oamenii alergau ca oile de la o stație la alta, în speranța că vreun autobuz de pe traseu se va opri ca să coboare cineva, iar ei vor putea urca. Măcar cîțiva dintre ei. Înghesuiți, inimaginabil de înghesuiți. Darius, care era mai mic de statură, a încercat o dată să ridice picioarele de pe podea, să nu se mai sprijine, și a rămas suspendat în aer, prins între ceilalți oameni, care stăteau presați precum filele unei cărți duse la legătorie.

Uneori, cînd era evident că nu mai circulă autobuzul pentru satul lor, tatăl lui Darius îl ducea pe el și pe alți colegi cu mașina pînă în oraș, la prima stație de tramvai. Dar nu putea face asta prea des, pentru că benzina era raționalizată, puteau cumpăra doar cîțiva litri pe lună. Darius știa că asta era excepția, că trebuie să se descurce, că tatăl lui nu putea să-l ducă decît rar cu mașina, pentru că nu aveau benzină și pentru că trebuia să fie și el pe ora 8 la școală, la serviciul său.

Prin urmare mergea și el în fiecare dimineață, atunci cînd nu veneau autobuze, spre stația cealaltă, se înghesuia cu ceilalți elevi și adulți în hîrburile pe roți, vechi și murdare, care se stricau tot mai des și nu puteau fi nici reparate, nici înlocuite, pentru că nu erau bani pentru asta. Așa cum nu mai erau nici medicamente pentru bolnavi, nici alimente în magazine, pentru că trebuiau plătite datoriile externe. Așa hotărîse tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, geniul Carpaților, iar oamenii aplaudau sau răbdau în tăcere.

Cînd au ajuns la stația din capătul satului se luminase deja. Era tot frig și mohorît, soarele nu se vedea încă de după norii groși. Șoseaua era acoperită de zăpada tasată de roțile rarelor mașini sau autobuze care mai circulau. Erau un grup mare de oameni, adulți și copii, care stăteau în stație și așteptau, înghețați, un autobuz. Darius și alți copii țopăiau ca să se încălzească. Gerul îi mușca fața, frigul îi pătrundea pînă la oase.

După vreun sfert de oră a apărut un autobuz, dar nu a oprit. A oprit de fapt la mare distanță de stație, ca să coboare cineva care avea treabă la ei în sat. Cîțiva oameni au luat-o la fugă spre autobuz, dar acesta și-a închis ușile și a plecat mai departe. Era plin pînă la refuz, se vedeau oamenii striviți de ușa autobuzului, stînd claie peste grămadă pe scaune. O grămadă de trupuri înghețate într-o carcasă de tablă ruginită înaintînd cu greu spre oraș.

Darius simțea că trebuie să facă ceva. Întotdeauna căuta soluții, nu putea să aștepte pasiv să se rezolve lucrurile de la sine. Ar fi putut pleca pe jos spre oraș. Ar fi ajuns la școală cu întîrziere, dar ar fi explicat că nu a avut cu ce să vină și i-ar fi fost motivate absențele.

În urmă cu cîteva zile, cînd a venit brusc ninsoarea, nu a mai avut cu ce să vină acasă din oraș. A stat două ore în stație. Erau sute de oameni, elevi și muncitori la fabricile din oraș, așteptînd un autobuz care să-i ducă înapoi în satele lor. Dar nu venea nici un autobuz. Se întuneca încet-încet și se făcea tot mai frig. Era evident că tatăl lui nu putea veni după el, pentru că drumul nu era curățat, nu puteau circula mașini. Ar fi putut circula cel mult autobuzele sau camioanele, dar de câteva ore nu venise nici un autobuz. Atunci Darius i-a spus verișoarei lui că trebuie să plece pe jos acasă.

„Hai cu mine, nu mai vine nimic. Așa măcar ajungem sigur acasă și nici nu înghețăm în stație.”

„Cum să mergem singuri? Dacă ni se întîmplă ceva?”

„Vino, nu ni se întîmplă nimic!” Dar și el își făcea de fapt griji. Drumul spre satul lor trecea pe lîngă o pădure. Dacă din pădure ieșeau lupi sau mistreți și-i atacau? Și totuși nu putea aștepta. Își dădea seama că asta e singura soluție, că și ceilalți vor pleca în cele din urmă tot pe jos spre casă. Măcar să plece ei mai repede, pînă nu se întunecă de tot și se face și mai frig.

Au plecat amîndoi, el în față, înaintînd cu greu prin zăpada înaltă pînă la brîu, deschizînd drum pentru verișoara lui, mai înaltă cu două capete decît el, care venea în urma lui. Au ajuns acasă după patru ore, noaptea. Dar măcar au ajuns.

Darius le-a spus prietenilor lui, grupului cu care stătea de obicei în autobuz:

„Următorul autobuz îl oprim. Dacă mai vine un autobuz ne așezăm în fața lui și nu-l lăsăm să treacă mai departe. Oprim circulația și cerem să vină autobuze. Să se dea autobuze pentru noi, pentru părinții noștri care merg la lucru.”

„Dar dacă șoferul nu oprește? Dacă trece peste noi?”

„Cum să treacă? Păi nu face pușcărie dacă ne omoară?”

„Dar dacă pățim noi ceva? Dacă ne arestează?”

„Cum să ne aresteze? Cum să aresteze niște copii? Noi nu facem nimic rău, cerem doar ceva normal, să fie autobuze, să poată merge oamenii la lucru și copiii la școală. Avem abonamente, dar nu avem autobuze cu care să mergem la școală și la lucru. De ce să ne aresteze pentru așa ceva?”

După cîteva minute a apărut un autobuz, însă dinspre oraș.

„Hai să-l oprim!” a spus Darius.

„Dar ăsta nu merge spre oraș!”

„Nu-i nimic! Îl oprim și blocăm toată circulația pînă ni se promite că vor fi curse pentru oamenii din satul nostru. Hai să mergem!”

„Haideți, măi, să oprim autobuzul!” a strigat Laviniu, un prieten de-al lui Darius, spre cei din stație.

Au plecat doar cinci copii, Darius, Laviniu și încă trei. Ceilalți, elevi sau adulți, nu s-au mișcat.

Cei cinci s-au pus în mijlocul șoselei, blocînd-o de la un capăt la altul. Autobuzul s-a oprit la o jumătate de metru de ei. Era gol. Au urmat cîteva secunde tensionate. Ce se va întîmpla? Șoferul va deschide ușile, va coborî la ei să le ceară să elibereze drumul? Darius era pregătit să-i spună că ei nu pleacă de acolo pînă nu vor veni autobuze pentru cei din satul lor. Pînă nu li se promite că de acum încolo vor veni autobuze în fiecare dimineață, să îi ducă în oraș.

Șoferul a pornit din nou motorul. Asta i-a speriat pe copii. Nu și pe Darius.

„Nu plecați! Vrea doar să ne intimideze. Nu are cum să treacă peste noi.”

Autobuzul a pornit, înaintînd încet spre copii. Ceilalți patru au fugit, lăsîndu-l pe Darius singur în fața mașinii. Darius a rămas pe loc. Lui nu îi era frică.

Autobuzul a ajuns lîngă el și a început să-l împingă încet-încet. Centimetru cu centimetru. Obligîndu-l să pășească în spate. Darius își dădea seama că șoferul nu ar fi făcut asta dacă ar fi rămas toți. Nu ar fi putut risca să se împiedice vreun copil și să cadă sub roți. Era revoltat de lașitatea celorlalți. A celor patru prieteni care au fugit cînd a pornit autobuzul și a tuturor celorlalți. Cei patru fugiseră, iar ceilalți priveau doar de pe margine, fără să facă nimic. Nici un gest. Dacă ar fi venit și ei, ar fi putut opri autobuzul. Dacă le-ar fi păsat… Dar nu venea nimeni.

Copleșit de obidă, copilul s-a dat la o parte. Autobuzul și-a continuat drumul. Dar Darius nu se putea da bătut. Circulația trebuia oprită. Nu puteau să suporte asta la nesfîrșit. Să fie bătaia de joc a celor care conduceau județul. Să îndure oamenii mizeria asta, să nu-și primească salariul, pentru că nu aveau cum să ajungă la fabrică, iar copiii lor să sufere de foame, pentru că banii primiți nu le ajungeau pentru mai nimic. Trebuia să facă ceva.

Darius s-a întors în stația de autobuz unde erau două bănci grele, cu picioare de piatră. A tîrît singur băncile în mijlocul drumului, făcînd din ele o baricadă. Nimeni nu l-a ajutat, dar nici nu l-a oprit. Îi înțelegea, le era teamă. Dar lui nu îi era. Ce putea să-i facă lui cineva? El era copil. Nu puteau să-l aresteze pentru asta. Nu furase, nu distrusese nimic. Copiii erau duși la casa de corecție doar dacă furau sau distrugeau ceva. Acum drumul era blocat, chiar dacă oamenilor le era frică să-l blocheze ei înșiși. Chiar dacă nu aveau curaj să facă ceva, orice, în afară de a aștepta să vină un autobuz cu care să ajungă prea tîrziu la serviciu.

Atunci a venit șeful de post. Oare îl chemase cineva? Oare văzuse și el agitația sau era din întîmplare acolo? Le-a spus oamenilor să dea băncile la o parte, să elibereze drumul. Aceștia au sărit și le-au luat imediat de pe șosea. Milițianul nu i-a zis nimic lui Darius, deși probabil că văzuse sau aflase că el a fost cel care a tras băncile în drum. Drumul era eliberat. Au trecut două mașini mici spre oraș. Apoi a venit și un autobuz, dintr-un sat vecin, pe care șeful de post l-a oprit. A spus să urce doar copiii, să poată merge la școală. Au urcat toți elevii.

Darius era necăjit că încercarea lui de a opri circulația și de a forța autoritățile să trimită autobuze în satul lui eșuase. Se gîndea că poate nu ar fi trebuit să urce în autobuz. Poate ar fi trebuit să-i spună el șefului de post ceea ce știa toată lumea: că nu sînt autobuze, că oamenii trebuie să meargă la serviciu. Să-i ceară să transmită la centru că situația e gravă, că oamenii se revoltă, că nu mai pot suporta. Dar cum era să facă asta el, un copil? Un copil care ar fi vrut să-i ajute pe adulți, dar pe care adulții l-au lăsat singur cînd a oprit pentru ei un autobuz.

Darius nu știa că gestul lui de revoltă a avut totuși urmări. În lunile următoare autobuzele au circulat mai regulat în satul lor. Poate că autorităților le era teamă de o revoltă. Sau poate mai degrabă de un accident, în cazul în care un copil ar fi făcut din nou un gest necugetat, pentru că era evident că adulții nu se vor revolta, oricît de mare ar fi fost mizeria în care trăiau. În orice caz, situația transportului s-a ameliorat puțin în lunile care au urmat, dar a avut loc și o anchetă în sat, de care Darius a aflat doar mai tîrziu, indirect. În vacanța de vară, un băiat care locuia la marginea satului, lîngă pădure, pe care nici nu știa cum îl cheamă, a ținut să-i spună, rîzînd cu dispreț: „Bă, ești un prost! Cum ai oprit tu, ca prostu’, autobuzu’, și părinții tăi au avut probleme cu Securitatea!”

Mergeau înghesuiți spre oraș. La prima stație au coborît mai mulți oameni. La a doua ar fi trebuit să coboare și el, să ia tramvaiul spre centru sau să meargă pe jos mai departe, pînă la școală, dacă nu circulau tramvaiele. Dar Darius nu putea renunța atît de ușor. Autoritățile trebuiau să afle că oamenii din satul lui au nevoie de autobuze ca să ajungă la serviciu. Le-a spus prietenilor lui:

„Noi nu coborîm. Mergem pînă la ultima stație, la autogară. Mergem acolo să vorbim cu directorul autogării, să-i spunem că părinții noștri au nevoie de autobuze, că dacă nu pot veni la lucru nu sînt plătiți. Trebuie să facă ceva, să ne trimită autobuz în fiecare dimineață!”

Ceilalți au fost de acord. Părinții lor chiar erau afectați de lipsa autobuzelor. Spre deosebire de părinții lui Darius, care nu aveau nevoie de autobuze ca să meargă la serviciu. Darius a continuat:

„Cînd ajungem la autogară mergem în biroul directorului. Cînd intrăm la el, îi smulgem telefonul din priză, să nu poată chema ajutoare, să nu ne dea afară. Îl obligăm să ne asculte. Trebuie să facem asta pentru părinții noștri, ca să aibă cu ce să meargă la lucru!”

Autobuzul se apropia încet de autogară. Copiii tăceau. Darius se uita îngîndurat pe fereastră. Cînd au ajuns la stația de la piață, doi copii au spus brusc: „Noi trebuie să coborîm aici.” Au coborît repede. Mai rămăseseră doar trei copii în autobuzul gol.

„Voi veniți, nu?” a întrebat Darius.

„Da, venim!” a răspuns Laviniu. Asta l-a liniștit pe Darius. Prietenul lui făcea karate, pe ascuns, la un club de judo. Era mai înalt și mai bine făcut decît Darius. E bine să ai prieteni cărora nu le e frică!

Cînd au ajuns la penultima stație, Laviniu și celălalt băiat au sărit din autobuz și au plecat repede, fără să-l salute măcar pe Darius. Acesta a rămas în autobuzul gol. Cînd a ajuns la autogară a coborît și el.

A stat un pic în fața autogării. Era o clădire cenușie și rece. Nu mai fusese niciodată aici, nu cunoștea locul. Cîteva autobuze așteptau cu motoarele pornite. Oameni înghețați, cenușii, stăteau la coadă să urce în ele. Cei care veniseră la oraș de dimineață, devreme, iar acum se întorceau în satele lor cu bagaje, unii cu saci de pîine neagră cumpărată la prima oră de la brutăriile din oraș, ca să o ducă la animalele de acasă, crescute pentru carne, pentru că în magazine nu se mai găsea carne.

Darius s-a gîndit o clipă că poate ar trebui să meargă la directorul autogării, să-l roage să dea autobuze pentru oamenii din satul lui. Dar cum să facă asta, singur? Cum să spună că „părinții noștri nu au cu ce să vină la serviciu”, cînd el era unul singur? Cînd părinții lui nu aveau nevoie de nici un autobuz, iar celorlalți se pare că nu le păsa? Nimănui nu-i păsa.

A ieșit din autogara mizeră și a pornit spre școală, refăcînd din memorie traseul pe care venise, în aerul înghețat al dimineții. Era o dimineață frumoasă de iarnă.

(Publicată în Revista Steaua, 10/2021)

Limba germană

La Editura Polirom a apărut recent ediția a 15-a, revăzută și adăugită, a cursului Limba germană. Simplu și eficient.  Cartea este un ghid pentru cei interesaţi şi mai ales motivaţi să îşi însuşească într‑un timp relativ scurt – cîteva luni – cunoştinţe de limba germană la un nivel mediu‑avansat (B1/B2 din Cadrul European Comun de Referință pentru cunoașterea unei limbi). Ea se adresează elevilor, studenţilor care încep să stu­dieze germana doar la facultate, precum şi adulţilor care dintr‑un motiv sau altul doresc sau trebuie să înveţe această limbă.

Germana 2019

Limba germană. Exerciții de gramatică și vocabular (ajunsă și ea la ediția a 14-a) este o culegere de exerciţii utilă celor care învaţă limba germană și un instrument eficient de exersare și fixare a gramaticii și vocabularului în vederea obținerii unor certificate de competență lingvistică, cum ar fi Goethe Zertifikat, Test DaF, DSD sau ÖSD.

Ambele cărți pot fi comandate direct la editură, prin e-mail la sales@polirom.ro sau lăsînd o comandă pe site, cu o reducere de pînă la 30% față de prețul de librărie (în funcție de numărul de exemplare comandat).

Pagina de facebook a celor două cărți.

Muta

(Fragment din romanul Muta, publicat în Revista Familia)

Într-o seară stăteau pe banca lor preferată în parcul de la catedrala catolică. Se uitau la bătrînul arin alb din faţa lor, înconjurat de lăstari de un verde crud, cu tulpina bifurcată şi coroana boltită maiestuos deasupra lor. Tăceau amîndoi. Pe Andrei se vedea că îl frămîntă ceva. După un timp zise:
– Tu ce părere ai despre ce facem noi?
Ea nu îi răspunse imediat, nefiind sigură la ce se referă. Voia oare să o întrebe dacă îi place să iasă împreună, dacă îi place că la sfîrşitul fiecărei zile se întîlneau undeva în oraş sau veneau împreună de la gater şi stăteau pînă tîrziu, se plimbau şi povesteau? Evident că era partea cea mai fericită a zilei, pe care o aştepta ca un zbor într-o altă lume, ca o evadare, ca o oază de linişte şi bucurie, în care ea era în centrul atenţiei, în care el era foarte ocrotitor şi prevenitor, îi făcea complimente, o făcea să se simtă frumoasă şi apreciată pur şi simplu ca om, ca femeie.
Nu îi putea spune direct asta, pentru că atunci ar fi recunoscut cît de importante erau pentru ea serile petrecute cu el, ar fi spus în cuvinte cît de fericită era şi poate că vraja s-ar fi destrămat în momentul în care ea ar fi recunoscut asta.
Pe de altă parte nici nu ar fi vrut să ajungă la alte discuţii, la faptul că, deşi ea se simţea aşa de bine cu el, părinţii ei nu vedeau cu ochi buni aceste evadări zilnice şi îi făceau reproşuri că îşi neglijează familia, că nu se cuvine ca ea, fiica lor, să se afişeze cu un băiat de origine modestă, care mai era şi angajatul lor. Nu, auzea destule acasă din cauza asta, nu trebuia să piardă şi aici vremea vorbind sau gîndindu-se la asta! Şi mai ales Andrei nu trebuia să ştie de discuţiile acelea. De aceea răspunse doar, ezitant:
– E ok, ce să spun? Dacă sîntem aici înseamnă că e ok, nu?
– Nu asta te-am întrebat, dacă îţi place să ne vedem. Te-am întrebat dacă îţi place ce facem noi la serviciu, dacă nu ai nici o problemă cu ce facem acolo?
– Ar trebui să am vreo problemă? Nu ne facem bine treaba? Cred că toată lumea e mulţumită de noi. Şi tu eşti foarte bun în ceea ce faci. Eu chiar mă bucur că lucrezi cu noi. Dar parcă am zis că seara să nu mai discutăm probleme de serviciu… Avem toată ziua pentru asta.
– Dar nu discutăm probleme de serviciu! Ţi-am zis eu cumva că s-a înfundat vreun şnec sau că s-a rupt vreo curea de transmisie sau vreo lamă sau că s-a gripat vreun rulment?
– Dar mă întrebi dacă îmi place la serviciu…
– De fapt nu dacă îţi place aşa, să mergi la serviciu, ci dacă ţi se pare ok ce faci la serviciu. Şi de fapt am zis: ce facem noi acolo.
Gater 2
– De ce să nu-mi placă? E greu, dar e şi interesant. Să faci să meargă o maşinărie aşa de mare cum e fabrica noastră, care nu doar că merge, ci şi creşte continuu. Ştii că atunci cînd am venit eu la fabrică aveam trei gatere duble şi un Banzic, iar acum avem toate utilajele pe care le ştii? Şi că în urmă cu cinci ani aveam 70 de oameni care lucrau în două schimburi, iar acum avem 300 care lucrează mult mai eficient, 24 de ore din 24? 300 de oameni cărora le dăm salarii, o pîine pentru ei şi familiile lor. Ca să nu mai spun că înainte să vin eu la firmă se prelucrau vreo 200 de metri cubi de buştean pe zi, iar acum sînt peste 2500, pe care îi valorificăm aproape fără pierderi. Şi toată creşterea asta mi se datorează şi mie! Sigur că mă simt bine, să văd că pot să fac atîtea lucruri, că sînt o piesă importantă într-o maşinărie uriaşă.
– Deci te simți bine, ești fericită, împlinită din punct de vedere profesional…
– Da, mi-am dovedit că pot să fac performanță. Mi-am dovedit mie și le-am dovedit și celor din jur că pot face ceva foarte bine, că am o valoare și eu, că nu sînt doar copilul cuiva. Nu, sînt un om care face profit pentru firmă și creează locuri de muncă. Nu știu dacă în altă parte aș fi reușit să fac asta. E poate șansa de a-mi dovedi mie de ce sînt în stare.
– Și nu crezi că puteai să faci și altceva la fel de bine? Cu ideile tale, cu munca ta, cu inteligența ta…
– Ce să fac altceva?
– Păi… Ce ai studiat. Sau nu ți-a plăcut chimia? De ce ai făcut facultatea aceea? Nu pentru că ți-a plăcut?
– Ba da… Dar e mai complicat. Oricum, nu cred că puteam să fac atît de multe în timp așa de scurt. Și nu cred că satisfacțiile erau aceleași. Gîndește-te numai ce salariu are un profesor sau un cercetător… Dar acum asta e, asta fac și sînt mulțumită. Şi lucrurile nu se vor opri aici. Vreau să facem şi mai mult.
– Mai mult?!
– Da. Nu ţi-am spus pînă acum. Dar mă tot gîndesc la ceva ce ar fi bine şi pentru noi doi. Am putea să conducem noi doi o astfel de fabrică. De fapt o filială a Midas Holz, că nu vreau să ne despărţim de ei, să fim concurenţi sau ceva de genul acesta. Nu, să deschidem încă o fabrică, aşa ca şi cea de la Dărmăneşti. Poate la Cîrlibaba sau chiar în Maramureş, poate în Harghita. Undeva nu departe, dar unde e destul lemn. Şi poate şi esenţe diferite, ca să completăm oferta, să putem satisface cereri cît mai diverse. Şi fabrica asta ar fi a noastră, adică tu şi cu mine am conduce totul!
– Şi ai tăi?
– Păi tata ar rămîne aici, să se ocupe de fabrică şi de exploatările din zonă, mama mai departe cu afacerile din Suceava, cu mall-ul, cu ce mai vrea să facă ea acum. Că şi ea vrea să se extindă, mai ales după ce a venit şi soră-mea, care o ajută la mall. Vrea să intre tare pe piaţa de energie, cu energiile regenerabile. Vrea să construiască o microhidrocentrală, că se dau fonduri europene pentru asta şi apoi ai cîştiguri foarte mari şi din certificate verzi. Că e energie curată, chestii. Se descurcă ei. Important e că am fi noi doi împreună. Sigur, tata ar rămîne şef la firma mare, la Midas Holz, dar noi am fi la fabrica noastră, am colabora cu el, am planifica totul împreună, în familie, nu zic să ne despărţim aşa de ei. Cred că şi ei ar fi mîndri să vadă că facem ceva, că şi noi contribuim – amîndoi – la creşterea firmei. Sper că s-ar bucura. Iar noi am fi împreună, înţelegi, în altă parte…
Andrei tăcea. Înţelegea foarte bine ce voia ea să spună. Simţea că îi e foarte milă de ea, de disperarea ei. Ştia foarte bine ce vrea să spună Ema, de unde îi venise ideea asta cu deschiderea unei alte fabrici în altă parte. Adică să fie undeva departe de Suceava, unde toată lumea ştia cine e ea, din ce familie, şi că el e angajatul lor. Pe de altă parte îi era ciudă că ea nu vedea nici o altă soluţie, nici o altă variantă decît să facă mai departe ceea ce făcea şi acum, adică să producă tot mai mulţi bani – pentru firmă, pentru părinţii ei şi chiar şi pentru ea, dacă e pînă acolo – transformînd zilnic mii de arbori în cherestea, tot mai mulţi, tot mai multe mii… Simţea că vede negru în faţa ochilor, că vede mii de TIR-uri cu buşteni şi cu cherestea intrînd şi ieşind pe poarta fabricii, iar el e acolo, neputincios, ajutînd-o pe ea să facă să meargă mai departe monstrul acela care înghiţea păduri. Ajutînd-o pentru că nu putea să plece de lîngă ea, iar ea nu putea să plece de la fabrică.
– Ce părere ai? Ce zici de planul meu? îl întrebă ea, privindu-l cu căldură şi cu speranţă. Nu ţi-ar plăcea şi ţie?
Lui Andrei îi era greu să răspundă. Apoi se auzi spunînd, parcă fără să vrea:
– Nu. (mai mult…)

Corabia nebunilor

A fost odată o corabie al cărei căpitan şi ai cărei secunzi, crezându-se atotştiutori în meşteşugul marinăresc, şi-au zis că pot depăşi orice limită. Atât de tare li s-a urcat la cap, încât şi-au pierdut minţile. Au cârmit corabia spre nord şi-au mers, şi-au tot mers, până au ajuns să se strecoare în mod periculos printre iceberguri şi banchize în derivă. Nu s-au întors însă din drum, ci au continuat să navigheze spre nord, intrând în ape din ce în ce mai primejdioase. Iar asta doar pentru că erau în căutare de noi şi noi aventuri care să le dovedească dibăcia într-ale marinăriei.

2012-09-03-Nef

Pe măsură ce nava atingea latitudini tot mai înalte, pasagerii şi echipajul se arătau din ce în ce mai îngrijoraţi. Au început să se certe între ei, plângându-se de condiţiile în care trăiau. (mai mult…)

Václav Havel către români

Dragi prieteni,

Pentru că starea de sănătate nu-mi permite să călătoresc, daţi-mi voie să vă salut măcar de la distanţă şi să vă mulţumesc că v-aţi amintit cea de 75-a mea aniversare. Nu e ceva care să se întâmple foarte des şi de aceea mă încântă şi mă emoţionează.

 

Îmi amintesc cu mare plăcere de vizita mea la Bucureşti, din 1994, şi de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa pe care l-am primit din mâna Rectorului Universităţii, Emil Constantinescu, care a fost şi ales preşedinte la scurt timp după asta. Dacă este printre cei prezenţi azi, îi transmit salutările mele cordiale. Pentru discursul meu de atunci mă gândisem, în urma celor cinci ani scurşi, la soarta pe care o are un slogan revoluţionar şi la diferenţa dintre un ideal şi o iluzie.

Idealul pe care îl atinsesem era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. (mai mult…)

Barbarii care ne conduc

În ultimii 60 de ani, Pământul a pierdut peste jumătate din suprafaţa acoperită de arbori. Jumătate din arborii planetei au fost tăiaţi de dragul banilor, în numele progresului. De tăiat s-a tăiat mai mult acolo unde flămânzii de bani au găsit legi strâmbe şi conducători corupţi, gata să sprijine „progresul” pentru un comision oarecare.

România e din păcate o astfel de ţară unde drujba şi buldozerul fac legea, pentru că moravurile politice sunt cum sunt, iar civismul e sub nivelul mării. În România se lucrează mult şi prost. Culmea cinismului e că natura e distrusă uneori tocmai pentru a se prădui banii fondului de mediu. În loc ca din banii alocaţi mediului să se facă împăduriri şi renaturări, singurele durabile şi eficiente în combaterea poluării, la noi ei sunt jefuiţi prin „lucrări”.

Lucrări inutile şi hidoase de amenajări de râuri sau reamenajări de parcuri, adică mult beton (dale etc.) şi tot mai puţini arbori. Plus obişnuitele lucrări la drumuri, parcări şi altele de acest fel, unele necesare, altele nu, dar majoritatea executate cu un dispreţ grobian faţă de natură, de viaţă, de sănătatea oamenilor.

Dacă s-ar dori, multe lucrări s-ar putea face şi cruţându-se arborii dătători de sănătate, dar pitecantropul modern se gândeşte doar la banul care îi intră în buzunar fără să muncească. Cum să faci parcări păstrând şi arborii, dacă în fiecare roabă de asfalt e un comision pe care nu vrei să îl ratezi?

Unii dau aurul ţării pe un comision oficial de nimic (probabil cel neoficial e suficient de mare), aducând otrăvuri ce vor distruge durabil regiunea afectată, alţii deschid hidrocentrale rudimentare pe cât mai multe râuri, ucigându-le, alţii fac fabrici de curent pe lemn, că încă mai sunt nişte păduri ce pot fi furate sau vândute pe mărunţiş, în fine, alţii taie în oraşe mii de arbori care ne dau sănătate, ca să avem cât mai multe pieţe pietonale sau promenade de-a lungul unui râu, de parcă în asta constă calitatea vieţii, nu mai degrabă într-un aer respirabil.

Vechii barbari trăiau în natură, în păduri, de unde atacau uneori oraşele şi omorau şi oameni nevinovaţi. Noii barbari trăiesc în oraşe şi distrug, orbiţi de lăcomie, în numele progresului şi civilizaţiei, tot ceea ce ţine de natură, păduri, arbori, râuri, ucigând treptat, dar sigur, toţi nevinovaţii Terrei: plante, animale, oameni.

Ceasul lumii

Dacă daţi un click aici puteţi vedea un ceas care arată cum stăm în acest moment. Cîţi oameni se nasc, cîţi mor, cîte maşini sînt produse, cîte biciclete, de ce boli suferim sau cîtă băutură carbogazoasă bem. Mai vedem că se taie aproape de trei ori mai multă pădure decît se replantează (nu se spune şi în cît timp ajunge la maturitate cea replantată, la asta ne putem gîndi fiecare). Merită un moment de meditaţie:

http://www.poodwaddle.com/clocks/worldclock/

Un arbore

Circulaţi, vă rog!

Un arbore matur, de exemplu un fag înalt de 20 de metri, are o suprafaţă totală a frunzelor de aproximativ 1.200 de metri pătraţi. Conform Societăţii Europene de Arboricultură, un astfel de arbore prelucrează într-o zi însorită 36.000 de metri cubi de aer, care conţin 18 kg de dioxid de carbon. El filtrează cea mai mare parte a substanţelor dăunătoare din aerul prelucrat şi produce zilnic 13 kg de oxigen, care acoperă necesarul a 10 oameni.

Dacă un arbore de dimensiunea aceasta este tăiat pentru a face loc unei străzi, unui chioşc sau unui loc de parcare, ar trebui plantaţi 2.000 de puieţi cu un volum al coroanei de un metru cub pentru a compensa pe termen scurt pierderile pentru sănătatea oamenilor. Iar pentru a compensa măcar pe termen lung tăierea unui singur copac matur, ar trebui plantaţi zeci de puieţi în aceeaşi zonă, pentru că doar puţine exemplare ajung la maturitate. (mai mult…)