Despre natură şi planeta România

Muta (Ema)

(Fragment din romanul Ema, citit în premieră la FânFest 2013, Roșia Montană)

Într-o seară stăteau pe banca lor preferată în parcul de la catedrala catolică. Se uitau la bătrînul arin alb din faţa lor, înconjurat de lăstari de un verde crud, cu tulpina bifurcată şi coroana boltită maiestuos deasupra lor. Tăceau amîndoi. Pe Andrei se vedea că îl frămîntă ceva. După un timp zise:
– Tu ce părere ai despre ce facem noi?
Ea nu îi răspunse imediat, nefiind sigură la ce se referă. Voia oare să o întrebe dacă îi place să iasă împreună, dacă îi place că la sfîrşitul fiecărei zile se întîlneau undeva în oraş sau veneau împreună de la gater şi stăteau pînă tîrziu, se plimbau şi povesteau? Evident că era partea cea mai fericită a zilei, pe care o aştepta ca un zbor într-o altă lume, ca o evadare, ca o oază de linişte şi bucurie, în care ea era în centrul atenţiei, în care el era foarte ocrotitor şi prevenitor, îi făcea complimente, o făcea să se simtă frumoasă şi apreciată pur şi simplu ca om, ca femeie.
Nu îi putea spune direct asta, pentru că atunci ar fi recunoscut cît de importante erau pentru ea serile petrecute cu el, ar fi spus în cuvinte cît de fericită era şi poate că vraja s-ar fi destrămat în momentul în care ea ar fi recunoscut asta.
Pe de altă parte nici nu ar fi vrut să ajungă la alte discuţii, la faptul că, deşi ea se simţea aşa de bine cu el, părinţii ei nu vedeau cu ochi buni aceste evadări zilnice şi îi făceau reproşuri că îşi neglijează familia, că nu se cuvine ca ea, fiica lor, să se afişeze cu un băiat de origine modestă, care mai era şi angajatul lor. Nu, auzea destule acasă din cauza asta, nu trebuia să piardă şi aici vremea vorbind sau gîndindu-se la asta! Şi mai ales Andrei nu trebuia să ştie de discuţiile acelea. De aceea răspunse doar, ezitant:
– E ok, ce să spun? Dacă sîntem aici înseamnă că e ok, nu?
– Nu asta te-am întrebat, dacă îţi place să ne vedem. Te-am întrebat dacă îţi place ce facem noi la serviciu, dacă nu ai nici o problemă cu ce facem acolo?
– Ar trebui să am vreo problemă? Nu ne facem bine treaba? Cred că toată lumea e mulţumită de noi. Şi tu eşti foarte bun în ceea ce faci. Eu chiar mă bucur că lucrezi cu noi. Dar parcă am zis că seara să nu mai discutăm probleme de serviciu… Avem toată ziua pentru asta.
– Dar nu discutăm probleme de serviciu! Ţi-am zis eu cumva că s-a înfundat vreun şnec sau că s-a rupt vreo curea de transmisie sau vreo lamă sau că s-a gripat vreun rulment?
– Dar mă întrebi dacă îmi place la serviciu…
– De fapt nu dacă îţi place aşa, să mergi la serviciu, ci dacă ţi se pare ok ce faci la serviciu. Şi de fapt am zis: ce facem noi acolo.
Gater 2
– De ce să nu-mi placă? E greu, dar e şi interesant. Să faci să meargă o maşinărie aşa de mare cum e fabrica noastră, care nu doar că merge, ci şi creşte continuu. Ştii că atunci cînd am venit eu la fabrică aveam trei gatere duble şi un Banzic, iar acum avem toate utilajele pe care le ştii? Şi că în urmă cu cinci ani aveam 70 de oameni care lucrau în două schimburi, iar acum avem 300 care lucrează mult mai eficient, 24 de ore din 24? 300 de oameni cărora le dăm salarii, o pîine pentru ei şi familiile lor. Ca să nu mai spun că înainte să vin eu la firmă se prelucrau vreo 200 de metri cubi de buştean pe zi, iar acum sînt peste 2500, pe care îi valorificăm aproape fără pierderi. Şi toată creşterea asta mi se datorează şi mie! Sigur că mă simt bine, să văd că pot să fac atîtea lucruri, că sînt o piesă importantă într-o maşinărie uriaşă.
– Deci te simți bine, ești fericită, împlinită din punct de vedere profesional…
– Da, mi-am dovedit că pot să fac performanță. Mi-am dovedit mie și le-am dovedit și celor din jur că pot face ceva foarte bine, că am o valoare și eu, că nu sînt doar copilul cuiva. Nu, sînt un om care face profit pentru firmă și creează locuri de muncă. Nu știu dacă în altă parte aș fi reușit să fac asta. E poate șansa de a-mi dovedi mie de ce sînt în stare.
– Și nu crezi că puteai să faci și altceva la fel de bine? Cu ideile tale, cu munca ta, cu inteligența ta…
– Ce să fac altceva?
– Păi… Ce ai studiat. Sau nu ți-a plăcut chimia? De ce ai făcut facultatea aceea? Nu pentru că ți-a plăcut?
– Ba da… Dar e mai complicat. Oricum, nu cred că puteam să fac atît de multe în timp așa de scurt. Și nu cred că satisfacțiile erau aceleași. Gîndește-te numai ce salariu are un profesor sau un cercetător… Dar acum asta e, asta fac și sînt mulțumită. Şi lucrurile nu se vor opri aici. Vreau să facem şi mai mult.
– Mai mult?!
– Da. Nu ţi-am spus pînă acum. Dar mă tot gîndesc la ceva ce ar fi bine şi pentru noi doi. Am putea să conducem noi doi o astfel de fabrică. De fapt o filială a Midas Holz, că nu vreau să ne despărţim de ei, să fim concurenţi sau ceva de genul acesta. Nu, să deschidem încă o fabrică, aşa ca şi cea de la Dărmăneşti. Poate la Cîrlibaba sau chiar în Maramureş, poate în Harghita. Undeva nu departe, dar unde e destul lemn. Şi poate şi esenţe diferite, ca să completăm oferta, să putem satisface cereri cît mai diverse. Şi fabrica asta ar fi a noastră, adică tu şi cu mine am conduce totul!
– Şi ai tăi?
– Păi tata ar rămîne aici, să se ocupe de fabrică şi de exploatările din zonă, mama mai departe cu afacerile din Suceava, cu mall-ul, cu ce mai vrea să facă ea acum. Că şi ea vrea să se extindă, mai ales după ce a venit şi soră-mea, care o ajută la mall. Vrea să intre tare pe piaţa de energie, cu energiile regenerabile. Vrea să construiască o microhidrocentrală, că se dau fonduri europene pentru asta şi apoi ai cîştiguri foarte mari şi din certificate verzi. Că e energie curată, chestii. Se descurcă ei. Important e că am fi noi doi împreună. Sigur, tata ar rămîne şef la firma mare, la Midas Holz, dar noi am fi la fabrica noastră, am colabora cu el, am planifica totul împreună, în familie, nu zic să ne despărţim aşa de ei. Cred că şi ei ar fi mîndri să vadă că facem ceva, că şi noi contribuim – amîndoi – la creşterea firmei. Sper că s-ar bucura. Iar noi am fi împreună, înţelegi, în altă parte…
Andrei tăcea. Înţelegea foarte bine ce voia ea să spună. Simţea că îi e foarte milă de ea, de disperarea ei. Ştia foarte bine ce vrea să spună Ema, de unde îi venise ideea asta cu deschiderea unei alte fabrici în altă parte. Adică să fie undeva departe de Suceava, unde toată lumea ştia cine e ea, din ce familie, şi că el e angajatul lor. Pe de altă parte îi era ciudă că ea nu vedea nici o altă soluţie, nici o altă variantă decît să facă mai departe ceea ce făcea şi acum, adică să producă tot mai mulţi bani – pentru firmă, pentru părinţii ei şi chiar şi pentru ea, dacă e pînă acolo – transformînd zilnic mii de arbori în cherestea, tot mai mulţi, tot mai multe mii… Simţea că vede negru în faţa ochilor, că vede mii de TIR-uri cu buşteni şi cu cherestea intrînd şi ieşind pe poarta fabricii, iar el e acolo, neputincios, ajutînd-o pe ea să facă să meargă mai departe monstrul acela care înghiţea păduri. Ajutînd-o pentru că nu putea să plece de lîngă ea, iar ea nu putea să plece de la fabrică.
– Ce părere ai? Ce zici de planul meu? îl întrebă ea, privindu-l cu căldură şi cu speranţă. Nu ţi-ar plăcea şi ţie?
Lui Andrei îi era greu să răspundă. Apoi se auzi spunînd, parcă fără să vrea:
– Nu.
– Nu? De ce? Ai putea să conduci tu fabrica, să ai aceleaşi drepturi ca şi mine, să decidem amîndoi. Ai avea un salariu mult mai mare, am fi independenţi. Sau autonomi, mă rog, tot aia.
Andrei pur şi simplu nu se aşteptase la asta. El voia să-i spună că el nu se simte confortabil din punct de vedere moral să mai lucreze acolo, iar ea îi propunea să deschidă amîndoi o fabrică nouă, să dubleze profitul din lemn al firmei, să dubleze numărul de arbori tăiaţi pentru bani…
– De cîţi bani ai nevoie ca să fii fericită? Nu mi s-a părut că eşti genul care să vrea să trăiască în lux, ba dimpotrivă, aş zice că trăieşti foarte modest. Cîţi bani ai în poşetă? Scuză-mă că te întreb. De fapt nu-mi răspunde: ştiu că nu foarte mulţi. Banii sînt în seif şi în conturi, de fapt banii nici nu sînt ai tăi. Şi ce dacă? Nu e ok că stăm acum aici pe bancă şi povestim? Eşti mai fericită stînd toată ziua la fabrică, plătind buştenii şi încasînd pentru cherestea? Te-am întrebat vreodată cîţi bani ai sau crezi că mă interesează banii voştri, că de asta sînt lîngă tine, nu pentru tine, pentru ceea ce ești tu cu adevărat,? Crezi că banii îi fac pe oameni fericiţi? Mă refer desigur la oamenii normali… Şi tu îmi spui că putem face şi mai mulţi bani, că am putea avea fabrica noastră de cherestea! Apropo, ştii că hainele şi pielea îţi miros tot timpul a răşină? Că a intrat mirosul ăsta în tine, că mirosim a răşină, că ne poate recunoaşte lumea pe stradă după miros, de parcă am fi nişte criminali cu mîinile pătate de sîngele victimei…
Ema se uita la el îngrozită. Ochii i s-au umplut de lacrimi:
– Nu mi-am putut închipui că eşti atît de nefericit să lucrezi cu mine… Cu noi.
– Nu, nu sînt nefericit că lucrez cu tine. Sînt nefericit că lucrăm amîndoi acolo, că facem ceea ce facem. Tu chiar nu înţelegi? Chiar nu ţi-ai pus niciodată nici o întrebare?
– Ce întrebare?
– Dacă e ok ceea ce facem. Dacă e ok să tăiem atîţia copaci, să îi facem cherestea şi OSB-uri şi peleţi, nu pentru că avem nevoie de lemne, nu, ci ca să facem bani, tot mai mulţi bani. Nu pentru că ne e foame şi nu am avea ce mînca, ci pentru că ne e foame de bani.
– Să ştii că unora chiar le e foame. Să ştii că mulţi dintre angajaţii noştri chiar ar suferi de foame dacă nu ar avea de lucru. La noi, că unde să lucreze altundeva? Tu chiar nu vezi la cîţi oameni dăm de lucru?
– Nu vreau să mă cert cu tine pe chestia asta, dar chiar nu cred că faceţi afacerea asta şi tot ce mai faceţi de grija muncitorilor. Oare ei trăiesc bine lucrînd pentru voi, sau reuşesc doar să nu moară de foame? Şi-a luat cineva casă, apartament lucrînd în fabrică de 20 de ani? Trăieşte cineva decent, sau doar se tîrăşte de pe o zi pe alta? Și-a trimis cineva copiii la o școală mai bună din salariul pe care îl dați?
– Și ai tu o variantă mai bună? Ce fabrici mai lucrează la noi? Că dacă am fi nemți, dacă am avea fabrici de mașini, atunci oamenii aceștia ar lucra la fabricile de mașini. Dar așa, ce să facă? Ce să facem? Aici avem păduri, tăiem și vindem lemn.
– Tăiem și exportăm lemn, pe doi bani, pe un profit mic. De fapt unii iau mai mult, alții mai puțin, dar la cei de mîine nu le va mai rămîne nimic. E ca și la Roșia Montană, avem niște aur, îl dăm tot la niște străini, radem munții pentru asta, cîteva sute de oameni au de lucru 10 ani, și apoi rămîne sărăcie și poluare pentru sute sau mii de ani, iar în zonă nu se mai poate face nimic. Așa și la noi, tăiem acum, vindem celor care nu au sau care nu vor să-și taie pădurile, și noi rămînem tot cu sărăcia. Adică unii fac ceva bani, trăiesc mai bine, dar rămîn problemele pentru toți ceilalți. Inundațiile, distrugerea solului, poluarea, vremea tot mai rea. Asta e. Iar la asta contribuim și noi. Noi doi.
– Dar din afacerea asta nu cîștigăm doar noi sau angajații noștri, ci și cei ce vînd lemnul, cei care îl taie, proprietarii pădurilor… Cîștigă Romsilva, care vinde lemnul din pădurile de stat, cîștigă privații.
– Nu vreau să te iau la rost, să te judec. Te întreb doar: s-a întîmplat vreodată să vină camioane cu lemne din pădurile de stat și să aibă mai mult decît scria în aviz?
– Păi da. Se mai întîmplă, că nici lemnul nu poate fi marcat la fix, și decît să îl marcheze în minus, lasă un pic în plus, să nu fie probleme. Să zicem că are 30 de metri cubi pe hîrtie și el vine cu 40. Ce să le facem? Să îi trimitem cu diferența în altă parte? Ăla e deja gata tăiat, nu mai ai ce-i face. Mai cîștigă un ban și cei de pe traseu. La toți le e greu. Tu ce salariu crezi că ai avea dacă ai fi inginer silvic sau pădurar?
– Nu despre asta e vorba. Pe lîngă lemnul acela care iese din marcarea în plus, mai e lemnul furat. Și acum văd că vin zilnic tot felul de amărîți cu căruțele și vă aduc cîțiva bușteni.
– Nici nu mai sînt atît de mulți. Înainte de 2007 era plin de ei, acuma vin, cum zici tu, numai niște amărîți care mai fac un ban să aibă ce mînca.
– Sau să bea, sau să fumeze… Și încă la Romsilva nici nu e așa de grav, se poate și mai rău.
– Dar unde e mai grav?
– La privat, evident. La privați și la popi.
– Da, știu. A fost și un scandal cu unul, Pașca sau Pașcalău, parcă, acum cîțiva ani, eu nu lucram încă aici, eram la Cluj. A tăiat cîteva zeci de hectare, a vîndut și la noi. Dar nu înțeleg care e problema. Nu taie din pădurea lor? Omul face ce vrea cu e al lui!
– Da, face ce vrea. Din păcate s-a tăiat deja poate 80% din pădurea care a fost dată la privați. Și știi că tăierile astea nu ar trebui se facă nici ele de capul lor, ci ar trebui să se respecte niște reguli. De ce crezi că sînt făcute regulile, legile care ar trebui aplicate?
– Păi ca să nu se taie aiurea. Că ne aduce lumea fag vara și el lucrează încă, totdeauna avem probleme cu el.
– Înseamnă că e ilegal, nu, să se taie taie fagul vara? Numai dacă nu se întîmplă ceva, dacă nu sînt doborîturi sau mai știu eu. Dar nu numai pentru că se prelucrează greu vara, ci și pentru că se distruge semințișul de rășinoase, cînd se scoate lemnul din pădure. Apoi, știi că după lege se poate scoate doar o anumită cantitate de lemn din pădure, cîtă e trecută în amenajament. 3-5 metri cubi la hectar pe an, depinde de specie și de clasa de calitate. Hai să fie 10 metri cubi la molid clasa I. Adică nu mai mult decît se poate regenera, decît e sporul natural al pădurii. Ce crezi că se întîmplă dacă se taie mai mult?
– Nu e bine, desigur, se rărește pădurea. Probabil că ar trebui respectate și regulile acelea, să se scoată numai cît e permis.
– Și cînd ai umblat prin județ sau prin țară, ai văzut tăieri la ras mai mari?
– Da, am văzut, nu neapărat tăiate acum, anul acesta, am văzut multe mai vechi, unde deja crește lăstăriș, pădure nouă.
– Pînă va fi din nou pădure acolo vor mai trece cîteva zeci sau chiar o sută de ani. Pădurea aceea trebuie întreținută, trebuie rărită, e multă muncă pînă să se facă din nou cum a fost. Sau se reface de la sine, dacă e lăsată în pace, în cîteva sute de ani. Dar știi cît e limita legală, cît se poate tăia la ras?
– Nu, nu știu, că nu am făcut silvicultură ca tine. Eu sînt o biată chimistă reprofilată…
– Maxim 3 hectare într-un parchet, și numai la molid, salcîm sau carpen. Carpenul fiind oricum scos din păduri că e invadant și nu e de calitate. Ei, ce zici, ai văzut tăieri la ras mai mari de 3 hectare în pădure de molid?
– Cred că da…
– Și crezi că e bine?
– Nu, dar ce vină am eu, ce pot să fac eu? Nu e pădurea mea…
– Da, dar tu, tu ce faci cînd vine lemn în plus?
– Nu am ce face. Nu pot eu să judec de ce a făcut cineva ceva, dacă e pădurea lui, dacă are acte, dacă are un necaz și a trebuit să taie pădurea să își repare casa, să își ducă copilul la spital. Da, îl iau, ce să fac. Că dacă nu-l luăm noi, îl iau alții și tot acolo e. Poate poliția ar trebui să facă ceva, ITRSV-ul, nu știu, nu noi. Ce-i drept vine tot mai puțin, adică nu cred că asta mai e așa o problemă. Nu poți face o afacere așa mare bazîndu-te pe lemn furat… La parchetele pe care le exploatăm noi cred că e totul în regulă, că nu se încurcă tata să își facă probleme pentru niște metri cubi de lemn tăiat în plus. Eu m-am ocupat să fac condiții să putem lucra cît mai mult în mod cinstit. Nu ne bazăm pe lemn furat, ci pe productivitate cît mai mare. E treaba celor care aduc lemnul să își rezolve actele, noi nu sîntem nici ingineri silvici, nici polițiști, nici judecători.
– Îți spun eu că acte se pot face, că se rezolvă și cu avizele. Ai auzit de Păieni, Cornu Luncii, de Dârmoxa sau Gheorghițeni?
– Sigur, sînt de la noi din județ.
– Ați cumpărat lemn de acolo?
– Probabil că am cumpărat, ca de peste tot.
– Te-ai gîndit vreodată că acolo s-a tăiat masiv, că acolo pădurea a fost rasă pe zeci și zeci de hectare și că voi le-ați dat bani pe lemn celor care au încălcat legea?
– Nu m-am gîndit. Dar pînă la urmă e pădurea lor, fac ce vor cu ea.
– Din păcate, să știi că multe restituiri s-au făcut pe baza unor acte false. Vin tot felul de șmecheri, cu acte falsificate, cu hrisoave de pe vremea lui Ștefan cel Mare, și primesc păduri care niciodată nu au fost măcar folosite de strămoșii lor. Și le taie la ras sau le răresc de nu le mai poți zice păduri, pentru că pădurea e pentru ei doar o sursă de bani. Iar în multe alte cazuri s-au tăiat păduri ale statului sau ale unor privați de către niște oameni care nu aveau nici un drept să le exploateze.
– Crezi că e posibil așa ceva?
– Dacă cred? Știu sigur. Ai auzit de Dolhasca?
– Cum să nu aud. E satul, pardon, orașul tău.
– Zi-i cum vrei, că nu asta e important. La noi s-a tăiat la ras o întreagă pădure care a fost restituită.
– Cum se poate? Așa a vrut proprietarul?
– Nu era un proprietar, erau mai mulți, oamenii din sat.
– Și au vrut ei să o taie?
– Nu, nu au tăiat-o ei.
– Dar cine?
– Oamenii din satele învecinate.
– Nu poate fi adevărat. Cum să taie oameni din alte sate pădurea voastră? Au tăiat cîteva hectare și nimeni nu a făcut nimic?
– Nu, nu au tăiat cîteva hectare, au tăiat 240 de hectare. Și proprietarii nu au putut face nimic. Pentru că autoritățile i-au protejat pe cei care au tăiat pădurea. A durat un an de zile, s-a tăiat timp de un an de zile, și nimeni nu a făcut nimic. Oamenii s-au agitat degeaba, au mers la poliție, la autorități, și nimeni nu a intervenit.
– Dar voi, localnicii, nu puteați face nimic? Tu ai făcut ceva?
– Eu eram atunci la facultate, la Suceava. Dar am mers acolo, pe deal, cu tata să vedem ce se întîmplă. Am numărat într-o singură noapte, că tăiau mai ales noaptea, 230 de căruțe cu cîte 3-4 haidamaci, cu topoare și drujbe. Erau oamenii din satele vecine, pe unii îi știam. Am mers la un grup în care era un fost coleg de școală. I-am întrebat de ce ne taie pădurea. Nu am avut cu cine vorbi. Parcă nu mai erau oameni. Erau ca în transă, unii erau și beți, sau păreau drogați de furie. Parcă aș fi vrut să le iau viața, sau ceva foarte scump. Fostul meu coleg a luat în mînă un topor, l-a agitat și m-a întrebat dacă țin la viața mea. „Băi băiatule, eu zic să-ți vezi tu de drum, că dacă ne superi nu vă mai găsește nimeni niciodată.” Tata l-a întrebat pe cel care ne-a amenințat: „Măi Mihai, dar cum poți tu vorbi așa cu mine și cu Andrei? Mă ameninți tu pe mine, care ți-am fost învățător? Nu vă e rușine să ne furați așa pădurea și încă să ne mai și amenințați?” Mihai a rînjit ca un nebun: „Aia a fost o dată, domnu învățător. Acuma-s alte vremuri. Acuma-i economie de piață, fiecare-și vede interesul lui. Vedeți-vă și voi de treabă și lăsați-ne în pace. De ce aveți voi mai mult drept ca noi la pădurea asta? Ați plantat-o voi? Noi de ce să nu o folosim? Cu ce sînteți voi mai în drept să o tăiați?” Avea dreptate cu asta. Adică nu am plantat-o noi. Dar nici ei. Și nimeni nu poate spune că el a plantat o pădure și că acum are dreptul să o taie. De aceea nu ar avea nimeni voie să taie de tot o pădure, ci numai să ia din ea cîte puțin, cît permite și legea, cît să rămînă și celor care vor veni după noi. Nu are nici o importanță că are sau nu acte pe ea. O hîrtie nu schimbă nimic. Copacul la fel cade și dacă e tăiat cu hîrtie și fără hîrtie.
– Așa e, spuse Ema încet. Ai dreptate…
– Pădurea nu e ca un teren agricol, care rodește doar dacă îl lucrează cineva, care seamănă, prășește și culege. Pădurea e lăsată de Dumnezeu, să folosească tuturor. Dar uite că vin acum tot felul de calici, care nici nu au semănat, nici nu au prășit, numai vor să culeagă roadele, să taie pădurea, să facă ei un ban rapid și ușor. Iar pentru restul nu mai rămîne nimic…
– Și voi nu ați mai făcut nimic?
– Păi nu ne-am mai dus în pădure, că ar fi fost în stare să ne omoare dacă încercam să-i oprim. Poate dacă s-ar fi dus tot satul, cu topoare, cu ce avea fiecare, și să-i alunge pe tîlhari. Dar oamenii se tem. Nimeni nu vrea să moară pentru așa ceva. Mai ales că polițiștii nici nu au vrut să înregistreze plîngerile oamenilor. Ziceau că nu au dovezi, să aducă oamenii dovezi, să aducă martori că a fost cutare sau cutare și a tăiat.
– Deci poliția era mînă în mînă cu hoții de lemne?
– Tu ce crezi?
– Și nu ați încercat să reclamați în altă parte?
– Tata a mers la prefectură. A vorbit cu cineva de acolo, că nu l-au primit la prefect, au zis să lase o reclamație scrisă. A lăsat și acolo o reclamație, o sesizare, că nu avea alți martori decît pe mine, să vină cineva să vadă cum se taie noaptea pădurea noastră.
– Și?
– Și domnul cu care a vorbit i-a dat un număr de telefon de la jandarmi, zicînd că dacă mai aude noaptea drujbele, dacă vede sau aude că se taie, să sune la numărul acela și vor veni imediat jandarmii și îi vor prinde pe hoți.
– Și tatăl tău ce a făcut? A sunat la jandarmi?
– Tata s-a dus acasă și a așteptat. În seara următoare s-a dus pe deal, cu fereală, să nu fie văzut, și a așteptat. La un moment dat, după ce s-a întunecat, au pornit drujbele, zeci sau sute de drujbe. Tata a sunat la jandarmi și a anunțat că se taie pădurea de pe deal din Dolhasca. Și a așteptat.
– Și?
– Și după 20 de minute drujbele s-au oprit.
– Și au mai venit jandarmii?
– Nu știe, că el a venit acasă după ce a văzut că drujbele s-au oprit. Dar a doua zi au venit la el la școală doi polițiști, au intrat în clasă și au început să-l ia la rost, că de ce alarmează degeaba jandarmii. Că e caz penal ce face, alarmă falsă. Că e un bețiv care nu știe ce face. Îți dai seama ce rușine? Să îi spună așa ceva de față cu elevii? Elevii erau foarte speriați, nu înțelegeau ce se întîmplă, de ce vorbesc așa de urît polițiștii cu tata.
– Și tatăl tău nu bea?
– Bea exact ca orice om, bea un pahar, ca tine și ca mine, dar nu se îmbată să o ia razna, să aibă halucinații și să cheme degeaba jandarmii. Dar polițiștii l-au acuzat și că a venit beat la școală. A fost groaznic. Tata nu mai știa ce să facă de rușine, în fața elevilor, care îl respectau foarte mult. I-a întrebat pe polițiști cum își permit să spună așa ceva. Ei au devenit și mai agresivi. Unul l-a împins pe tata de era să cadă. El s-a prins de gulerul polițistului ca să nu cadă și i-a rupt haina. Atunci i-au făcut proces verbal de ultraj, au scris că tata era beat și că i-a agresat, că a vrut să-i lovească și le-a rupt uniforma. L-au amendat și i-au spus că, dacă nu se liniștește, pușcăria îl mănîncă.
– Și apoi?
– Și apoi nimic. Tata nu a mai avut ce să facă, oamenii îl arătau pe el cu degetul, că a fost nebun și s-a pus cu cine nu trebuie. Și așa s-a tăiat toată pădurea, din toamna lui 2002 pînă în toamna următoare. Noapte de noapte. Mergeau sute de căruțe cu lemne pînă într-un loc unde lemnele erau încărcate în camioane. De acolo erau duse la gatere – poate și la al vostru – și făcute cherestea. Și apoi probabil exportate. Un an de zile, nimeni nu s-a întrebat pe traseu cum de circulă atîta fag, iarnă și vară. Nimeni nu a făcut nici un control. Că la toți le e greu, cum zici tu. Și toți închid ochii și deschid buzunarele. Iar muta tace și moare.
– Care mută? Cine e muta?
– Cum cine? Nu știi? Tocmai tu nu știi? Muta e pădurea, care nu strigă, care moare în tăcere, cînd o tăiem noi. Muta din care fură toată lumea, zicînd că e greu și trebuie să mai facă un ban, să-și mai ia o mașină, să-și mai facă o casă, să mai plece într-un concediu. Pînă cînd muta moare.
– Îmi pare foarte rău. Nu am știut…
– Sau nu ai vrut să știi. De ce să știi? De ce să-ți pui întrebări? De ce să nu-ți vezi tu de treaba ta, de ce să nu faci exploatare performantă, profit mare și așa mai departe? Dar să-ți mai spun ceva: nu numai muta moare, ci o dată cu ea moare o lume întreagă și pînă la urmă murim și noi, tot mai bolnavi, cu aerul otrăvit, cu pămîntul și casele luate de viituri. Și noi chiar ne merităm soarta. Dar ceilalți nu și-o merită.
– Care ceilalți?
– Ceilalți, celelalte viețuitoare. Nevinovații. Pentru că pădurea nu e doar o cantitate de lemn, niște bușteni pe care îi tăiați, îi măsurați, îi faceți cherestea și îi vindeți, ca pe orice marfă. Nu, pădurea înseamnă viață, înseamnă aer curat pentru noi toți, și înseamnă casă și masă pentru miliarde de viețuitoare care trăiesc în ea. Care au dreptul la viață, la fel ca și noi. Animale, păsări, gîze, tot felul de viețuitoare cărora noi le distrugem casa, le luăm hrana și adăpostul. O lume întreagă, pe care nu noi am creat-o, dar pe care o distrugem ca și cum n-ar avea nici o însemnătate, ca și cum nimic nu ar conta în afară de bani. Dar toate se plătesc, va veni o vreme cînd vom plăti și noi pentru ceea ce le facem celorlalte viețuitoare. Spunea cineva odată că atunci cînd ultimul arbore va fi tăiat, cînd ultimul rîu va fi otrăvit și ultimul pește va fi prins, atunci vom vedea că nu putem mînca bani. Din păcate acum nu vedem nimic. Acum gîndim doar cu buzunarul și cu mîndria. Ne credem civilizați, ne credem creștini, mergem la biserică, îi cerem ajutorul lui Dumnezeu, dar ucidem lumea pe care a creat-o, tăiem pădurea – că e mai ușor decît să gîndești și să cauți și altă variantă…
A urmat o lungă tăcere. Apoi Andrei a spus:
– Haide să te duc acasă, e întuneric deja, mîine dimineață mergi la serviciu…
Ema și-a pus mîna pe a lui, cu teamă că el ar putea să și-o retragă:
– Am înțeles ce ai vrut să-mi spui și poate că ai dreptate. Dar vreau să te întreb ceva: tu de ce mai stai la firmă? De ce mai lucrezi la noi, dacă crezi că facem un lucru rău?
– Știi bine că ați dat anunț de angajare pentru Midas Garden, că aveați nevoie de cineva care să facă reparații și întreținere la sculele pe care le vindeați. Chiar tu m-ai angajat, mi-ai spus că îmi dai salariu mai mare, numai să vă ajut din cînd în cînd și la fabrică. Apoi am văzut ce faceți, am văzut cum fabrica voastră înghite păduri întregi, ca pădurea noastră de la Dolhasca, și am simțit că nu mai pot, că nu mai pot duce apăsarea asta.
– Și de ce nu pleci atunci?
– Știi bine de ce nu plec. Aștept să înțelegi și tu ce facem acolo, ce faci tu acolo, și să plecăm împreună.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: